2025

Eram în bucătărie, tăind legume pentru cină, când soneria a sunat. Era târziu și nu așteptam pe nimeni. Casa noastră era mereu liniștită seara: copiii erau deja în pat, iar soțul meu lucra până târziu în birou. Rareori aveam vizitatori la această oră. Am aruncat o privire la ceas — era 20:45. Cine putea fi? […]

Pe masă erau împrăștiate fotografii. Sergiu cu o femeie blondă într-un restaurant scump din centrul orașului. Amândoi râzând, mâinile lor întrepătrunse peste masă. Sergiu sărutând-o pe aceeași femeie în parcarea subterană a unui hotel. Și cel mai incriminator un extras de cont care arăta transferuri lunare substanțiale către un cont pe care Sergiu îl recunoscu

— Ce vrei să spui? șopti Valentina, simțind cum un fior rece îi străbate șira spinării. Fetița continua să mestece liniștită, privind undeva în depărtare. Ochii ei, prea bătrâni pentru fața ei de copil, păreau să vadă dincolo de realitatea imediată. — Asistenta cu părul roșcat îi pune ceva în perfuzie când nimeni nu e

— Ești vie, — a spus Sebastian încet, privind-o direct în ochi. — La naiba… Nu m-am așteptat la asta. Elizabeth păși înăuntru fără să spună un cuvânt. În spatele ei, doi agenți de securitate în civil închideau ușa. Thomas, tatăl ei, rămase aproape de ea, cu privirea tăioasă fixată pe bărbatul care încercase să-i

— Da, prima dată, — răspunse ea, încercând să vorbească suficient de tare pentru a fi auzită peste muzică. — Mă numesc Adrian, — se prezentă el. — Student la Economie, anul trei. — Elena. Pedagogie, anul întâi. Adrian avea o prezență calmă care o făcea să se simtă în siguranță. Discuția lor curgea ușor,

„Pentru eroul din autobuzul 38.” Tudor a privit nedumerit când mama i-a arătat pachetul. În plic era o scrisoare scrisă de mână și un cec de 5000 de lei. — Ce înseamnă asta? a întrebat mama, ascunzând cecul de ochii băiatului. Ce s-a întâmplat în autobuzul 38? Tudor și-a mușcat buza inferioară, privind în podea.

Eliza tăcu, cu privirea în gol, ca și cum încă simțea încheietura prinsă de acea mână tremurândă și murdară care o împiedicase să facă pasul dincolo. — L-am întrebat atunci: „De ce îți pasă? Nu mă cunoști.”Și el mi-a zâmbit. Dinți lipsă, ochi obosiți, dar calzi.— „Pentru că și mie mi-a păsat de cineva și

„Oameni buni, chiar nu s-a găsit nimeni să ajute acest băiat, să-i cumpere mamei lui medicamente și lui un ghiozdan?” Băiețelul se uita la icoană și aștepta o minune. Au trecut două săptămâni… Matvei deja se trezea singur dimineața, își spăla fața cu apă rece și se uita atent la mama lui. Maria încă era

— Acum explică-mi totul, de la început… — spuse Alexandru, cu vocea scăzută, dar fermă. Fata nu răspunse imediat. Privea fix prin parbriz, de parcă cuvintele îi fuseseră înghețate în gât. Ochii îi tremurau ușor, iar mâinile i se strângeau pe marginea scaunului. După câteva clipe de liniște apăsătoare, își întoarse ușor capul spre el.

În pragul ușii stătea o femeie de vârstă mijlocie, cu părul castaniu ușor încărunțit și ochi mari, albaștri, care se holbau acum la el, lărgiți de șoc. Femeia era palidă ca varul, de parcă vedea o fantomă. Mâna ei zbură la gură, acoperind un strigăt mut. „Mamă?” șopti Alexandru, simțind cum i se taie respirația.