În vagon domnea liniștea obișnuită de dimineață – zumzetul trenurilor, câteva conversații rare și mirosul de cafea din termosuri. Oamenii se grăbeau cu treburile lor, cu privirea ațintită în telefoane.
La una dintre gări, a urcat în vagon o tânără – firavă, scundă, cu un coc îngrijit și privire calmă. Purta un palton bej cu centură, nasturat până la gât.
S-a așezat în fața unui bărbat în uniformă militară, împodobit cu medalii. Era un locotenent-colonel – strict, sigur pe sine, cu postura unei persoane obișnuite cu puterea.
S-a uitat la ea și fața lui s-a încruntat. I s-a părut că de sub paltonul ei ieșea ceva ce semăna cu o uniformă militară – un guler verde închis.
O licărire de iritare i-a trecut prin privire. Fie plictiseala, fie mândria l-au împins să facă ceea ce a urmat.
„— Ce ai sub palton?”
A întrebat brusc, aplecându-se înainte.
Fata l-a privit surprinsă, dar a rămas tăcută.
„— Te întreb, de unde ai luat uniforma? — Acum v-ați hotărât să jucați de-a soldățelul? Sau ai cumpărat-o de pe internet doar pentru like-uri?”
Câțiva pasageri s-au întors atenți.
Fata a expirat încet.
„— Îmi pare rău, dar nu v-am permis să vorbiți cu mine într-un asemenea ton.”
„— Nu mi-ai permis? — Am servit în armată timp de douăzeci de ani și nu voi tolera ca cineva care nu aparține acesteia să poarte uniformă! Este sfântă! Dă-o jos imediat!”
Vorbea tare, apăsat, astfel că și pasagerii din jur au încetat să mai șoptească. Fata a rămas nemișcată, uitându-se direct în ochii lui.
„— Ați terminat?”
Locotenent-colonelul a vrut să răspundă, dar s-a blocat când ea și-a deschis încet centura și și-a dat jos paltonul. Și atunci a regretat profund cuvintele sale și a rămas șocat de ceea ce a văzut 😲😱
Sub el, avea o uniformă militară impecabil călcată, cu emblema forțelor speciale și gradul de „maior”. Pe piept străluceau decorațiile. Fata a scos legitimația și a pus-o în fața lui.
„— Maior în forțele speciale — Mă bucur să văd că apărați cu atâta zel onoarea armatei. Deși e ciudat că, în același timp, țipați la un coleg în public.”
S-a făcut un liniște mortală în vagon. Locotenent-colonelul s-a înnegrit la față, buzele îi tremurau. Voia să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât.
„— Cred că comanda va fi interesată să știe cum „apărați onoarea” și cu cine vă permiteți să vorbiți astfel — Sau poate doar vă puteți scuza?”
Bărbatul a înghițit cu jenă, s-a lăsat pe spate și a murmurat abia auzit:
„— Îmi pare rău, doamnă maior… Eu… nu știam.”
Ela a dat din cap fără să-l privească.
„— Uneori e mai bine să afli mai întâi cu cine vorbești.”
A spus ea încet și a coborât la următoarea stație, lăsând vagonul într-o tăcere tensionată.
Pasagerii se uitau la locotenent-colonel, care, fără să ridice privirea, doar a oftat adânc.
