Se spune că un zâmbet poate ascunde o mie de lacrimi. Așa era și ea. Într-o rochiță simplă, de vară, părea desprinsă dintr-o poveste liniștită, însă ochii ei trădau altceva: dorul.
Îi plăcea să stea pe bancă, în grădina casei vechi, acolo unde odinioară râsetele umpleau aerul. Soțul plecase de ani buni, lăsând în urmă doar fotografii prăfuite, iar fiica ei, crescută acum, era prea departe ca să mai audă bătaia inimii mamei.
Treceau zilele una după alta, iar singurul sunet care îi mai spărgea liniștea erau păsările dimineții și vântul ce foșnea printre frunzele bătrânului mesteacăn. Își înăbușea lacrimile în fiecare seară, spunându-și că e puternică, dar în adâncul sufletului simțea golul.
Oamenii care o întâlneau îi spuneau mereu:
— Ce frumoasă ești, mereu ai fost așa luminoasă!
Dar niciunul nu știa că frumusețea aceea ascundea dorința simplă de a nu mai fi singură. De a avea, din nou, cine să-i spună „Cum ți-a fost ziua?”.
Și totuși, în fiecare dimineață, își punea zâmbetul pe buze și pășea în lume. Pentru că știa: dacă ea nu mai zâmbea, nimeni n-ar mai fi știut cât de mult a iubit odată.
