Azi a venit la mine o femeie pe care n-am mai văzut-o la ușa mea de cinci ani. Tamara Niculeac. La noi în sat, o știau toți drept doamna general. Nu pentru că ar fi fost soția unui militar, ci pentru mândria ei, pentru privirea aia ascuțită, mai tăioasă decât orice bisturiu, și pentru mândrie, care ar fi putut înconjura satul de trei ori, ca un gard. Mergea mereu cu spatele drept, cu bărbia sus, de parcă nu călca pe noroiul din sat, ci pe parchetul unei palate. Și nu se împrietenea cu nimeni, doar dădea din cap peste umăr și asta era toată conversației.
Și acum stătea în pragul cabinetului meu. Nu era ea însăși. Spatele îi rămăsese drept, din obișnuință, dar în ochi avea o tristețe prinsă în capcană. Își trăsese baticul până la sprâncene, de parcă voia să se ascundă. Se codi, nu cuteza să treacă pragul.
Intră, Niculeac, i-am spis blând. Ce stai aici să aduci gerul în casă? Văd că n-ai venit după aspirină.
A intrat, s-a așezat pe scăunașul de lângă sobă, și-a pus mâinile pe genunchi. Mâinile ei, mereu îngrijite, acum erau uscate, crăpate, degetele îi tremurau ușor. Tăcea. Eu n-am grăbit-o. I-am turnat ceai cu mentă și tei. L-am pus în fața ei pe masă.
Bea, i-am spus. Îți încălzești sufletul.
A luat ceașca, iar în ochii ei au strălucit lacrimi. N-au curs, nu, mândria nu i-a lăsat, dar au rămas acolo, ca apa în fântână.
Sunt complet singură, Săftoiu, a rostit în cele din urmă, cu o voce străină, spartă. Nu mai pot. Ieri mi-am rănit mâna, nu m-am rupt, slavă Domnului, dar mă doare, dracului, nici lemne nu pot aduce, nici apă. Și spatele mă rupe, nu pot nici să respir, nici să gem.
Și s-a înecat în plânsul ei, ca un pârâu de primăvară, tulbure și amar. Eu am stat, am ascultat, am dat din cap, dar nu mă uitam la femeia din fața mea, ci la ce fusese. Îmi aminteam cum în casa ei, cea mai frumoasă din sat, răsuna râsul. Fiul ei unic, Dan, frumos și harnic, își adusese mireasă. Mărioara.
Fata era ca un înger liniștit. Dan o adusese din oraș. Ochii limpezi, încrezători. Părul blond împletit într-o coadă groasă. Mâinile muncitoare, deși subțiri. Era de înțeles de ce o iubise Dan. Dar de ce nu-i plăcuse Tamarei asta nu înțelegea nimeni în sat.
Și totuși, nu-i plăcuse. De la prima zi, Niculeac o mânca pe Mărioara. Nu știa să stea, nu știa să se uite. Borșul ei nu era destul de roșu, podelele nu erau destul de curate. Făcea compot ai irosit tot zahărul, risipitoare! Curăța grădina ai smuls toate urzicile pentru ciorbă, ești neatârnată!
Dan o apăra la început, dar apoi a cedat. Era mamălău, trăise toată viața sub aripa ei. Oscila între ele ca o frunză de plop în vânt. Iar Mărioara tăcea. Doar slăbea și pălea în fiecare zi. Am dat de ea odată la fântână, și vedeam că ochii îi umezeau.
De ce tolerezi așa, fata mea? am întrebat-o.
Iar ea mi-a zâmbit cu amărăciune:
Unde să mă duc, mătușă Viorica? Îl iubesc. Poate se va obișnui cu mine, poate se va îndura…
Nu s-a îndurat. Ultima picătură a fost fața de masă veche, împodobită, pe care mama Tamarei o țesuse. Mărioara o spălase neatent, și modelul se ștersese puțin. Oh, ce scandal a fost atunci… Țipa toată strada.
În aceeași noapte, Mărioara a plecat. Liniștită, fără să spună nimic. Dimineața, Dan s-a năpustit după ea, iar când s-a întors, ochii îi erau uscați, strălucitori de durere.
Tu ai făcut asta, mamă, a spus doar atât. Tu mi-ai omorât fericirea.
Și el a plecat. Se zvonea că și-a găsit-o pe Mărioara în oraș, s-au căsătorit, au avut o fetiță. Dar la mamă nici un pas. Nici o veste, nici un telefon. Ca și cum s-ar fi tăiat.
Tamara la început se făcea puternică. Și bine că au plecat, spunea vecinelor. Nu-mi trebuie o noră ca ea, și fiul, se pare, nu e fiu, dacă m-a alungat pentru o fustă. Dar ea se îmbătrânise brusc, se uscase. În casa ei perfectă, curată ca o sală de operații, a rămas singură. Și acum stătea în fața mea, iar mândria ei, statura de doamnă general, se risipise ca coaja de ceapă. Rămăsese doar o femeie bătrână, bolnavă, singură. Bumerangul a
