Ascultă-mă cu atenție, continua colegul de apartament. Ori îmi dai mașina ta, ori pleci! Nu voi trăi într-o casă unde nu sunt respectat!
Și unde să se ducă?
Nu e problema ta! E adultă deja. E timpul să devină independentă…
Ana stătea în holul casei părintești și asculta cum mama ei îi explica prin ușa băii de ce trebuie să-i dea mașina.
Anuț, gândește-te puțin! Andrei merge zilnic la muncă. Tu ești studentă. E aşa greu să iei autobuzul?
Fata se sprijini de perete și închise ochii. Mașina i-o dăduse bunicul ei pentru cei 20 de ani. Era veche, dar a ei. Prima din viață. Bunicul spusese atunci: Ca să nu depinzi de nimeni. Să poți să alegi singură unde să mergi.
Mamă, mașina e pe numele meu, răspunse Ana liniștită.
Și ce dacă? Suntem familie! Vocea mamei deveni mai ascuțită. Andrei e ca un tată pentru tine. Îți amintești când te ajuta cu matematica în clasa a zecea?
Ana își amintea. Își amintea cum o certa pentru fiecare greșeală, cum arunca manualul pe masă când nu înțelegea din prima.
Proastă ca pluta! Toată ca mama ta! spusese el atunci.
Din baie se auzea zumzetul uscătorului de păr mama se pregătea să plece undeva. Peste cinci minute avea să iasă, iar discuția urma să continue. Ana nu voia asta.
O să mă gândesc, minți ea și se retrase în camera ei.
Dar nu era nimic de gândit. Nu avea să renunțe la mașină. Ce să facă însă în continuare asta rămânea o enigmă.
Ana era în ultimul an de facultate, dădea meditații la engleză. Banii erau puțini, dar îi ajungeau să trăiască.
Dacă nu conta faptul că viața ei se desfășura într-o casă unde fiecare pas al ei era comentat și criticat.
Andrei apăruse în viața lor când Ana avea unsprezece ani. Mama o cunoscuse la serviciu. Înalt, cu barbă, vorbea mereu cu autoritate.
Mamei îi plăcuse. Tatăl ei fusese altfel tăcut, gânditor. După divorț, se mutase la București și suna rar.
La început, Andrei încercase. Aducea bomboane, se interesa de școală, o mai ducea și la film. Atunci Ana se gândise: Poate chiar e ok. Dar nu durase mult.
Îndată ce Andrei se instalase definitiv în casă, totul se schimbase. Începuse să comande. Nu cerea, nu propunea ordona. De parcă Ana nu era fiica stăpânei casei, ci servitoarea.
Fă-mi ceai. Curăță după tine. Nu tropăi. Nu trânti ușile. Dă mai încet la televizor. Lista de cereri creștea în fiecare zi.
Iar mama… mama se transformase în avocatul lui Andrei. Orice nemulțumire a lui era imediat preluată și amplificată.
Anuț, Andrei e obosit de la muncă. Chiar e așa greu să mergi mai ușor?
Anuț, el are dreptate. De ce dai muzica atât de tare?
Anuț, gândește-te și la alții.
La alții însemna la Andrei. Când Ana învăța pentru examene și cerea să nu se dea televizorul la maxim, nimeni nu o lua în serios.
Nu suntem la bibliotecă, răspundea Andrei. Vrei liniște du-te în camera ta.
Camera Anei era mică, fostă cămăruță. Încăpeau doar patul și biroul. Când se retrăgea acolo, pereții păreau să se strângă, aerul nu mai ajungea. Dar nu avea altă opțiune.
Cu timpul, Ana învățase să fie invizibilă. Venea acasă când Andrei dormea sau nu era acolo. Mânca în bucătărie când era goală. Nu participa la discuții familiale.
Funcționase, până la problema mașinii.
Dimineața următoare, mama bătu la ușa ei.
Anuț, te-ai trezit? Trebuie să vorbim.
Ana se ridică în pat. Mama purta o rochie nouă, cu siguranță scumpă. Părul îi era aranjat cu grijă. Părea că pleacă undeva.
Te ascult.
Andrei a fost supărat ieri. Credea că o să fii de acord cu mașina.
De ce ar fi crezut asta?
Mama se așeză pe marginea patului, privind pe fereastră.
Anuț, înțelegi… Noi cu Andrei planificăm nunta. Vrem totul frumos, cu mulți oaspeți. Dar banii… știi cum e acum.
Ana tăcu.
Andrei are nevoie de mașină pentru muncă. A primit o poziție nouă, importantă. Trebuie să circule prin județe. Cu autobuzul nu e practic.
Să-și cumpere una.
Cu ce? Mama ridică glasul, dar se stăpâni imediat. Anuț, nu suntem străini. Suntem familie! Andrei a făcut atâtea pentru tine…
Ce anume a făcut pentru mine? întrebă Ana.
Mama rămase fără replică. Tăcu, căutând cuvintele.
Păi… te-a crescut. Ca un tată. Te-a ajutat cu temele…
A țipat la mine, vrei să spui.
Nu vorbi așa! Mama sări din pat. A încercat! Dar tu… mereu ai fost nemulțumită. Tatăl tău te-a răsfățat, de-asta ești așa.
Camera deveni tăcută. Ana se uita la mama ei și nu o mai recunoștea. Cândva fuseseră apropiate. Cândva mama o apărase, nu pe un străin.
Nu voi da mașina, spuse Ana.
Atunci caută-ți altă casă, răspunse mama rece și ieși.
Ana rămase singură. Pieptul i se strânse, respirația deveni grea. Nu crezuse că va ajunge aici.
Seara, când Andrei se întoarse de la muncă, casa se transformă în arenă. Ana îi auzea conversația prin peretele subțire.
Ei, ai vorbit cu fiica ta? întrebă Andrei.
Am vorbit. Refuză.
Bine. Deci a trebuit să fie crescută altfel. Prea ați fost moale cu ea.
Andrei, e încă tânără. Nu înțelege.
Când o să înțeleagă? Când o să aibă ea copii? Nu, Lariso. Dacă nu o punem acum la locul ei, o să ne căl
