Copiii l-au părăsit pe bătrânul tată în pădure, dar ce a făcut lupul i-a lăsat pe toți fără cuvinte.
Pădurea se scufunda într-o întuneric adânc. Pe pământul umed, lângă un stejar bătrân, stătea un om în vârstă. Respirația îi era grea, mâinile îi tremurau de frig, iar ochii îi erau plini de disperare. Proprii lui copii îl aduseseră acolo și-l părăsiseră ca pe-un lucru nefolositor.
Ani întregi așteptaseră moartea lui. Moștenirea o casă mare, pământuri și bani le revenea lor. Dar bătrânul nu murea. Așa că hotărâră să grăbească sfârșitul: îl lăsară în mijlocul pădurii pustii, fără mâncare sau apă, sperând ca fiarele să-și facă treaba, iar poliția să declare totul un accident tragic.
Săracul bătrân, rezemat de copac, tresărea la fiecare sunet. Departe, vântul vuia, dar printre suierături se auzea alt zgomot: urletul lupilor. Știa că sfârșitul era aproape.
Doamne… oare așa va sfârși totul? șopti el, împreunând mâinile în rugăciune.
În clipa aceea, o creangă pocni. Apoi încă una. Pașii se apropiau. Bătrânul încercă să se ridice, dar trupul nu-i ascultă. Ochii lui cercetau întunericul până când, dintre tufe, apăru un lup.
Animalul înaintă încet pe potecă. Blana îi strălucea sub lumina lunii, iar ochii îi scânteiau ca două tăciuni. Își arătă colții și se apropie.
«Asta e sfârșitul», se gândi bătrânul.
Închise ochii și începu să se roage cu voce tare, așteptând durerea dinții ascuțiți. Dar atunci, se întâmplă ceva ce nici în vis nu și-ar fi închipuit.
Lupul nu atacă. Se apropie de el, se opri… apoi își plecă capul și urlă încet, de parcă i-ar vorbi.
Omul, nedumerit, întinse mâna și, spre marea lui surprindere, animalul nu se dădu înapoi. Ba dimpotrivă, îi lăsă să-i atingă blana groasă.
Atunci, bătrânul își aminti. Cu mulți ani în urmă, când mai avea puteri, găsise în pădure un lup tânăr prins într-o cursă de vânători. Fără frică, riscându-și viața, deschisese capcana și-l eliberase. Lupul fugise fără să se uite înapoi… dar, se pare, nu uitase niciodată.
Acum, acel prădător singuratic se pleca în fața lui ca în fața mântuitorului său. Lupul se lăsă și mai jos, făcându-și intenția clară: urcă-te.
Cu greu, aproape fără puteri, bătrânul se agăță de gâtul animalului. Lupul se ridică și-l duse prin pădurea întunecoasă. Bătrânul auzea crengile sfărâmate sub labele lupului, vedea umbrele altor animale mișcându-se aproape, dar niciunul nu îndrăznea să se apropie.
După câțiva kilometri, apăru în față o lumină: un sat. Oamenii, auzind lătrături, ieșiră în goană și văzură ceva de necrezut: un lup uriaș așeza cu grijă un bătrân, slab, dar viu, în fața porților lor.
Când bătrânul fu sub un acoperiș, înconjurat de oameni buni, izbucni în plâns. Nu de frică, ci pentru că înțelese că o fiară fusese mai umană decât proprii lui copii.
