Trădare la Piatră: Răzbunarea Rece și Sofisticată
Au trăit împreună treizeci și cinci de ani. Aproape jumătate de viață. Gheorghe și Ileana. Totul începuse ca în poveștile vechi dansuri sub ploaie, vorbe până în zori, vise împărtășite despre o casă cu grădină. Ileana era mică, fragilă, tăcută, dar cu o forță interioară de oțel. Gheorghe, ambițios, cu ochii plini de foc, mereu în căutare de mai mult.
Au trecut prin sărăcie, datorii, mutări prin orașe, doliuri. Când Gheorghe și-a înființat afacerea de la zero, Ileana a fost cea care a ținut totul în picioare casa, copiii, facturile, bolile. Când succesul a venit în sfârșit, aducând confort și stabilitate, Gheorghe s-a îndrăgostit. De secretara nouă, înaltă, care râdea la glumele lui și-i atingea brațul un moment prea lung.
A decis repede. A angajat avocați scumpi să-i rămână casa aceea construită cărămidă cu cărămidă, renovată cu patru mâini, unde Ileana plantase trandafiri și brodase perne. Locuința care fusese odată visul amândurora.
Tribunalul i-a dat casa lui Gheorghe. Ileana a avut două luni să plece. Dar a plecat în două zile. Fără lacrimi, fără drame. Tăcută. A strâns bagajele, a chemat mutația. Și, ca rămas-bun, a presărat prin casă fărâmituri de bacalhau fiert pe perdele, sub pervazuri, în ventilație. Rămășițe de la cină de adio pe care și-o pregătise pentru ea, la masă goală.
Noua iubire a lui Gheorghe s-a mutat în casa visurilor la câteva zile după. Totul i se părea perfect: lumina, spațiul, șemineul, balconul. Dar în 24 de ore, un miros puturos a invadat pereții. Nimic nu-l alunga nici curățenie, nici tămâie, nici renovări.
Mirosul s-a intensificat. Au spălat podelele, au schimbat covoarele, au lăsat ferestrele deschise. Au cumpărat purificatoare. Degeaba. Prietenii au încetat să mai viziteze. Nimeni nu suporta duhoarea.
Gheorghe a încercat să vândă. Dar zvonurile prin cartier s-au răspândit. Cumpărătorii fugeau după zece minute. Agenții refuzau să-i ajute. Casa devenise o blestemare.
Cuplul a luat un împrumut greu pentru o nouă locuință. Banii s-au epuizat. Până când Ileana a sunat:
Ce mai faceți, Gheorghe?
Groaznic, a mărturisit el, zdrobit. Casa nu se vinde. Suntem pe drumuri.
Ce ciudat, a răspuns ea, liniștită. Știi, îmi e dor de acea casă. Mi-ai vinde-o mie? Să zicem cu 10% din preț?
Gheorghe a fost cât pe ce să plângă de ușurare. A acceptat pe loc. Zece la sută? Orice să scape de coșmar.
A doua zi, Ileana a venit cu un notar. Actele semnate în câteva minute. Cuplul a plecat spre noua locuință. Ea a intrat în casa goală, a tras adânc aer în piept și a zâmbit, pentru prima dată după ani de zile.
Dar povestea a continuat.
Cuplul a hotărât să ia tot de la vechea casă: mobile, perdele, chiar și stinghiile de perdele! Mai ales stinghiile. Gheorghe nu-i lăsa fostei soții nimic. Le-a demontat personal. Și, cu ele, a luat sursa mirosului.
În noua locuință, duhoarea a apărut a doua dimineață.
Ileana știa că se va întâmpla. Și nu a mai sunat niciodată.
Acum, în casa ei, se bucură de liniște, pereți curați și trandafiri în floare. În timp ce Gheorghe trăiește o blestemare auto-infligată. Pentru trădare. Pentru mândrie. Pentru a uita cine stătuse alături de el când nu avea nimic.
