Tu ești independentă! Au spus părinții, în timp ce în secret i-au dăruit surorii mai mici un apartament cu trei camere.
Ana se plimba prin mall cu un cărucior când auzi un glas:
Anuța! Bună!
Se întoarse și o văzu pe Maricica, prietena surorii ei. Zâmbea larg și se repezi să o îmbrățișeze.
Ce mai faci? Uite, voiam să te întreb ce să cumpăr Liliței pentru noul ei apartament? E superb, trei camere, în centru!
Ce apartament?
Căruciorul se opri brusc.
Păi, apartamentul bunicii! Zice că părinții i l-au dăruit. Norocoasă, surioara ta!
Ana simți cum totul i se strânge înăuntru. Părinții închiriaseră acel apartament timp de trei ani îi cunoștea chiar și pe chiriași.
Și totuși, în secret, se mai gândise că poate, într-o zi, îl vor vinde, împărți banii, și ea va putea achipa creditul mai devreme.
A mutat deja?
Nu încă, dar săptămâna viitoare face petrecere de inaugurare.
O oră mai târziu, Ana stătea în fața ușii micului apartament al Liliței, într-un cartier dormitor. Soneria nu funcționa, așa că bătu.
Anuța? Lilița deschise, îmbrăcată într-o salopetă, cu fața transpirată, o cârpă în mână. De ce nu ai sunat?
Păi, am dat-o peste Maricica, și m-a întrebat ce să-ți cumpere de noul tău apartament.
Cârpa căzu pe podea. Lilița o ridică repede, se șterse pe mâini și se dădu în spate.
Stai puțin, trebuie să… merg un minut.
Ușa de la baie se închise, dar izolația fonică în blocul comunist era inexistentă. Ana auzi clar:
Mamă? Anuța a aflat… Da, despre apartament… E la mine acum… Ce să fac?
Ana privi în jur. Cutii peste tot: Vase, Cărți, Haine. Pe canapea un teanc de documente.
Lilița ieși cu fața încordată.
Ascultă, nu face dramă din nimic. Tu ești mare, ai propria locuință.
Lilițo, ai primit aproape trei milioane de lei. Pur și simplu!
Și ce dacă? Mi s-a dăruit am acceptat. Tu ai fi refuzat?
Poate că nu. Dar nu aș fi mințit propria soră.
N-am mințit! Doar… n-am spus.
Care e diferența?
Lilița se lăsă pe canapea, acoperindu-și fața cu mâinile.
Anuța, ce vrei? Să dau apartamentul înapoi? Am comandat deja renovarea, am angajat designer.
Nu vreau nimic. Doar acum înțeleg cine sunt în familia asta.
Hai, nu mai exagera! Tu ești puternică, independentă. Eu sunt măritată, Maxim a pierdut slujba, aveam nevoie mai mare.
Maxim a pierdut slujba? Când?
Păi… anul trecut. Părinții știu, au vrut să ne ajute.
Ana dădu din cap încet. Deci până și asta fusese o minciună.
Și când ați decis cui îi trebuie mai mult, v-ați gândit la creditul meu pe 30 de ani?
O, Anuța, destul! Apartamentul e al meu, punct. Nu mai număra banii altora.
Ana se întoarse și se îndreptă spre ușă.
Așa pleci? Te superi și gata?
Nu mă supăr, Lilițo. Doar te cunosc pe tine pe bune acum.
Acasă, Ana o sună pe mama.
Mamă, trebuie să vorbim.
Lilița mi-a spus deja. De ce te agiți așa? A fost un dar, și atât.
Îți amintești când mi-ai zis că, când vindeți apartamentul bunicii, împărțiți banii?
Am zis… Dar lucrurile s-au schimbat. Lilița are familie, Maxim are probleme.
Și eu am credit asta nu e o problemă?
Dar tu te descurci singură. Ești puternică.
O jumătate de oră mai târziu, tatăl ei sună.
Fiică, nu-ți face griji. A fost o neînțelegere, recunosc.
O neînțelegere, tati? Trei ani m-ai privit în ochi și mi-ai dat speranță.
Ei… am crezut că vei înțelege. Tu ești independentă.
Da. Independentă. Așa că poate să plătească două mii de lei pe lună fără să se plângă.
Duminica la prânz la părinți era o tradiție sfântă. Ana veni, ca de obicei. Fiica ei, Sonia, se juca cu tableta, soțul Liliței, Maxim, spunea bancuri, mama alerga după cratițe.
Toți prefăceau că nu se întâmplase nimic.
Ne gândim să mai cumpărăm un apartament, zise Maxim, servind salata. Într-un complex nou. Avem avans îl vom închiria pe cel al bunicii.
Ana îngheță cu furculița în mână.
Să-l închiriezi? Dar petrecerea de inaugurare?
Planurile s-au schimbat, tăie Lilița carnea, fără să ridice ochii. Centrul e gălăgios, nu e parcare
