Tatăl a părăsit familia pentru altă femeie când fetița avea doar patru ani. A plecat chiar după Anul Nou; în pragul ușii, i-a spus îmi pare rău și a închis ușa. Mama a înfruntat totul cu o liniște rece, ca și cum ar fi fost o inevitabilitate necesară. În familia ei, nicio femeie nu avusese vreodată o căsnicie trainică. Dar după câteva săptămâni, într-o noapte, a luat toate pastilele de diazepam și paracetamol pe care le găsise în casă și a adormit pentru totdeauna.
Dimineața, Elena s-a străduit să-și trezească mama, strigând la ea și scuturând-o. Apoi a mâncat un mic dejun improvizat cu ce a găsit în frigider și s-a întors să încerce din nou. Obosită, a adormit lângă ea, strângând-o în brațe.
Zilele de ianuarie trec repede, și deja se lăsa amurgul când fetița și-a deschis ochii. A tresărit de frig, a tras pătura mai tare spre ea și s-a lipit și mai mult de trupul mamei, dar simțea doar căldura ce se stingea. Atunci a înțeles: frigul acela pătrunzător venea de la ea. Lacrimi fierbinți i-au ars obraji.
La ușă, s-a auzit un zgomot. Elena a fugit ca vântulera Mădălina, sora mai mică a mamei.
Elena, ești acasă! Unde e mama? Am tot sunat-o toată ziua, de ce nu răspunde? Sunt îngrijorată!
Fetița s-a agățat de haina Mădălinei și a tras-o disperată. I-a arătat cu degetul spre dormitor, gura ei deschizându-se într-un strigăt mut. Niciun sunet nu a ieșitdoar tăcerea și lacrimile.
Mădălina nu putuse avea copii, așa că soțul o părăsise după cinci ani. Pentru că nu avea pe nimeni, își iubea nepoata cu o devoțiune sfântă, ca pe o fiică. Firește, când tragedia s-a întâmplat, a făcut tot posibilul să devină tutore, iar Elena a rămas cu ea. Deși a înconjurat-o cu dragoste, în trei ani, niciun tratament nu i-a readus vocea.
Iarna aceea, gerul venise cu Sfântul Andrei, acoperind totul în zăpadă albă și crăpătoare. Elena și prietenele ei au tras sănii toată ziua în Parcul Herăstrău, au făcut o familie întreagă de omăt și s-au rostogolit până le-a amorțit trupul.
E vremea să mergem acasă. Hainele tale sunt înghețate, iar mănușile sunt ghețuri. Hai. Oprim la magazin să luăm lapte și făină, a grăbit-o Mădălina.
Oamenii intrau și ieșeau, iar lângă ușă, un motan roșcat stătea nemișcat, cu ochii încruntați, de parcă nu-i păsa de frig. Elena s-a aplecat și l-a mângâiat. Motanul s-a ridicat, și-a arcuit spatele și a început să toarcă. Fetița l-a cuprins în brațe, lipindu-și fața de blana lui. Deodată, lacrimi fierbinți i-au curs pe obraji, iar motanul le-a început să le lingă, straniind și repetând.
Pfui! Ce faci? E un motan vagabond, plin de microbi!
Mădălina a apucat-o de mână și a tras-o spre mașină. Fetița s-a zbătut, dar a fost pusă pe bancheta din spate. Motanul a venit și el, privind-o și mieunând.
*Nu-l pot lăsa. E al meu acum*, șopti Elena, urmărindu-l prin geamul încețos.
Tu… ai vorbit? Mai spune odată! a șoptit Mădălina cu vocea tremurând.
Nu putem pleca fără el! O să moară! a strigat fetița, iar sunetul a răsunat ca un clopot.
Fără să mai stea pe gânduri, Mădălina a sărit din mașină, l-a luat pe motan și l-a așezat lângă Elena. Speriat, animalul și-a înfipt ghearele în haina ei, dar când a văzut fetița, s-a culcat în poala ei, nemișcat.
Dacă voiai motan, puteai să-mi spui. Ți-aș fi luat unul demult, a zâmbit Mădălina, cu ochii umezi.
