Lenuțo, cred că am lovit o pisică am gâlgâit în telefon.
Și? a răspuns Lenuța cu voce calmă.
Cum adică «și»? Ce să fac?
Măcar coboară din mașină, verifică dacă mai trăiește.
Am înghițit în sec. Curtea era pustie, seara mirosea a praf și a ceva metalic un miros care semăna cu frica. Am deschis ușa încet și, fără să ies, m-am aplecat să mă uit sub mașină. Și am văzut: era în viață. Un mic ghem gri tremura, dar avea ochii deschiși.
Trăiește, Lenuțo. Trăiește Ce să fac?
Cum «ce să fac»? Du-o la clinică. Oricum te duceai acolo. Dar grăbește-te!
Am ridicat pisica cu grijă nu s-a opus, doar zăcea, respirând greu. Am așezat-o pe banchetă, într-o cutie de pantofi de pe jos. Și am pornit.
Clinica era la jumătate de oră distanță. De obicei. Dar nu în ziua aceea. Pentru că acea zi a fost una de neuitat, iar cele treizeci de minute s-au transformat în eternitate.
În portbagaj mai era și un câine. Un corcit bătrân, lovit de tren. Vecinii de la casă mă rugaseră să-l duc la clinică să-l adoarmă uman, să nu mai sufere. Era maidanez, nimeni nu-l voia cu adevărat, dar ne-a părut rău de el. Am acceptat. Fără să mă gândesc.
Și acum și pisica asta.
Conduceam ca nebunul, în timp ce în minte mi se tot repeta:
Ce fel de zi e asta? Ce fel de viață e asta?
La clinică, spre mirarea mea, nu era coadă. Am intrat alergând cu cutia în brațe, parcă aș fi dus pe soția la maternitate doctorul a preluat-o imediat și a dus-o la consult.
Ce are? Cum e? mă tot chinuiam lângă ușă.
Facem o radiografie acum, a spus asistenta. Pare să nu fie nimic grav, dar trebuie să verificăm.
Cincisprezece minute. O eternitate. Ceasurile păreau să se fi oprit doar ca să mă tortureze. Am umblat în cerc, m-am uitat la tavan, la ferestre, la posterele cu pisici britanice și Maine Coon
Și în tot acest timp, în mine se zbătea ceva. Nu doar grija ci rușine, vinovăție. N-am văzut-o. N-ar fi trebuit să conduc așa repede. Putea fi altfel. Ea mică, neajutorată, a pășit pe stradă cu o secundă înainte, iar eu eram preocupat de unde să o iau la dreapta spre clinică. Și asta a fost tot. O clipă. O schimbare de destin și acum stăteam acolo, cu nod în gât, rugându-mă în sinea mea: Doar să trăiască. Doar să pot repara
În cele din urmă, doctorul a ieșit.
Trebuie operată
Și atunci mi-am amintit că mai era și câinele în mașină!
M-am întors. Liniște. Nu scotea un sunet. Nu se mișca. Am apăsat butonul portbagajul s-a deschis încet.
Două ochi speriați m-au privit din întuneric. Era în viață.
Hei, am șoptit. Îmi pare rău o să vedem imediat ce putem face.
Am fugit din nou în clinică. Am prins doctorul o femeie voinică, cu privirea aspră.
Mai am și un câine. În portbagaj. L-a lovit trenul, picioarele din spate
Au sunat deja pentru eutanasie. Au spus că nu are șanse.
Am rămas mut.
Fața ei a rămas impasibilă. A luat o haină peste halat și a ieșit cu mine.
Am deschis portbagajul. S-a uitat la câine, apoi la mine. Privirea ei m-a străpuns ca un RX.
Ați înnebunit? Cine v-a spus că trebuie eutanasiat? Da, picioarele nu se vor vindeca. Dar poate trăi. Am mai salvat și cazuri mai rele. Aduceți-l înăuntru.
Am dat din cap din nou. N-am protestat. Doctora a spus: va trăi. A fost de ajuns.
Seara, am năvălit acasă. Lenuța s-a întors surprinsă de la aragaz:
Ce e cu tine, Dragoș?
Fără un cuvânt, am intrat în cameră, am scos vechea carte în care ascundeam banii. Un vis. O motocicletă. Nu mai conta.
Dragoș?! Ce s-a întâmplat?
O să trăiască! am strigat. Amândoi!
Cine? Ai înnebunit?
Îți spun eu mai târziu!
I-am păstrat. Pisica a primit numele Miti. Câinele Zburătorul. Am trecut prin toate împreună: perfuzii, nopți albe, recuperări.
Lenuța a spus atunci doar:
Dacă sunt cu noi, o să rezolvăm.
Și a rezolvat. A hrănit-o pe Miti cu dragoste, l-a învelit pe Zburător. Am plâns împreună când Miti a făcut primii pași. Am râs când Zburător gonea prin curte în căruciorul lui.
Au trecut cinci ani. Nu sunt doar animale. Sunt familie.
Azi, când am intrat în casă, miros de plăcintă m-a întâmpinat. Lenuța m-a cuprins de spate, strâns. Și a început să tremure.
Ce s-a întâmplat? m-am întors spre ea.
O să fim mai mulți a șoptit, punându-și mâna pe burtă.
La început n-am înțeles. Apoi am priceput.
Am patruzeci de ani. Ea treizeci și șapte. Am încercat mult timp. Aproape că am renunțat. Aproape. Dar odată, o bătrână mi-a spus:
Veți avea trei copii. Doi sunt darul naturii. Unul al lui Dumnezeu. Pentru inima voastră bună. Pentru răbdare. Drumul va fi greu, dar luminos.
Miti dormea încolăcită lângă iepurașul ei de pluș pe pervaz. Zburător, bătrân, s-a târât lângă noi, și-a pus capul pe piciorul meu și a oftat adânc.
Atunci n-am crezut. Acum cred.
Pentru că odată am spus da vieții. Și viața ne-a răspuns tot da.
