…pentru că Luiza nu s-a apropiat nici de bani, nici de portofel, nici de ceasul de aur. A trecut pe lângă masa plină de ispite ca și cum acolo ar fi fost doar o față de masă goală.
În loc să întindă mâna, s-a oprit chiar lângă Alexandru și l-a privit cu o blândețe pe care el nu o mai văzuse de ani buni.
Apoi, cu gesturi încete, a scos din buzunar o pătură subțire pe care o adusese cu ea. A desfăcut-o, a scuturat-o ușor și i-a așezat-o pe umeri, cu o grijă aproape maternă.
— Așa… să nu vă tragă curentul, a șoptit ea, crezând că n-o aude nimeni.
Apoi a făcut ceva ce i-a tăiat respirația lui Alexandru: s-a aplecat și i-a netezit colțul păturii, exact cum fac mamele când își acoperă copiii.
În gestul ei nu era nici interes, nici vreun gând ascuns. Doar grijă. Grijă sinceră pentru un om care, după cum știa, putea să o dea afară într-o clipă.
Luiza s-a ridicat, a privit încă o dată către măsuță și a dat din cap, ca și cum ar fi spus în sinea ei: „Asta nu-i treaba mea.” Apoi s-a întors să plece.
Alexandru simțea cum îi arde pieptul. Simțea rușine. Și o căldură ciudată, uitată.
— Luiza… a rostit el, fără să-și dea seama.
Ea s-a oprit ca lovită de fulger. S-a întors încet, cu ochii mari, speriați că poate a făcut ceva greșit.
— Da… domnule Dobre? Îmi cer scuze, dacă v-am trezit…
— De ce… ai făcut asta? — a întrebat el, dând cu mâna spre pătura pe umeri.
Luiza a roșit până în urechi.
— Păi… v-am văzut adormit într-o parte și… mi-am amintit de tata. Și el adormea așa, și mereu răcea. N-am vrut să pățiți dumneavoastră ceva. N-are legătură cu… cu serviciul.
Alexandru a rămas fără cuvinte.
În tot timpul ăsta — bani, ceasuri, suspiciuni — iar ea se gândise că i-ar putea fi frig.
— Dar… banii? Portofelul? Nici nu te-ai uitat la ele, a bâiguit el.
Luiza a zâmbit timid, strângând lampa la piept.
— Domnule Dobre… dacă aș pune mâna pe ce nu e al meu, nu m-aș mai putea uita în oglindă. Eu… am venit aici să muncesc, nu să fur.
În vocea ei nu era dramă, nu era teatrul pe care îl văzuse el la altele. Era adevăr pur, spus din suflet.
Alexandru a simțit cum îl strânge în gât.
Pentru prima oară după mult timp, cineva îi făcuse un gest mic, fără să vrea nimic în schimb.
— Luiza… stai puțin, a spus el ridicându-se.
Ea a făcut un pas înapoi, speriată.
— Vă rog, nu mă certați. N-am vrut să…
— Nu te cert, a spus el, aproape șoptind. Vreau doar să îți mulțumesc.
Fata a clipit, neînțelegând.
— Să… îmi mulțumiți?
— Da. Pentru că mi-ai arătat că nu toți oamenii vor ceva de la mine. Pentru că ai grijă de mine mai mult decât au făcut-o persoane pentru care am dat milioane.
Luiza s-a uitat în podea, emoționată.
— Eu doar… am vrut să fac bine.
Alexandru a privit-o altfel. Nu ca pe o angajată, nu ca pe o posibilă amenințare, ci ca pe un om curat la suflet.
— Luiza, vreau să îți măresc salariul. Și vreau… dacă vrei și tu… să nu mă mai strigi „domnule Dobre”. Să-mi spui Alexandru.
Fata a înghețat.
— Dar… eu sunt doar o menajeră.
El a clătinat din cap.
— Nu. Ești omul datorită căruia am înțeles în seara asta că bunătatea încă există. Asta nu e „doar”.
Ochii Luizei s-au umplut de lacrimi, dar nu a plâns. Le-a ținut cu demnitate, așa cum țin lacrimile oamenii obișnuiți, crescuți în greutăți.
— Dacă dumne… dacă Alexandru vrea, eu… încerc.
A fost singura dată când Alexandru a zâmbit sincer în ultimele luni.
Apoi a spus ceva ce nici el nu știa că va rosti:
— Luiza… de mâine nu mai vreau doar o menajeră în casa asta. Vreau un om bun.
Iar tu ai arătat că ești exact asta.
Și pentru prima dată, în vila aceea rece de pe malul lacului, aerul s-a umplut de căldură.
Nu de la șemineu.
Ci de la doi oameni simpli, care se vedeau — cu adevărat — unul pe celălalt.
Și uneori, în viață, asta valorează mai mult decât orice avere.
