Nu am avut timp nici măcar să-mi șterg lacrimile. M-am uitat în jur, ca și cum casa mea, cu pereții ei groși și mirosul de lemn și ceapă uscată, ar fi putut să-mi dea un răspuns. Dar pereții rămâneau tăcuți, iar pozele cu mine și Haralambie zâmbeau de pe poliță de parcă nu știau nimic.
Mi-am sprijinit mâna pe masă ca să-mi țin echilibrul. Pământul parcă tremura sub mine, deși era doar inima mea.
Ușa s-a deschis fără să bată. Așa era ea, Ramona – intră ca acasă peste tot.
– Vai, mamă, am uitat telefonul! Ce-i cu fața asta?
Am pus telefonul pe masă, cu ecranul în jos. O priveam altfel acum. Dintr-o dată vedeam fiecare gest, fiecare zâmbet prefăcut, fiecare compliment dat doar de fațadă.
– L-ai uitat, i-am spus, încercând să-mi țin vocea dreaptă.
– Ce bine! Am crezut că trebuie să mă întorc din Cluj.
A venit lângă mine și l-a ridicat. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ceva în mine voia să-i smulg telefonul din mână, să-i arăt totul, să-i urlu că știu. Altceva – partea care încă se agăța de cei patruzeci și șapte de ani de căsnicie – m-a ținut pe loc.
Ramona a ridicat privirea spre mine.
– Ești sigură că ești bine, mamă? Pari cam tulburată.
Cum să-i spun? Ce cuvinte pot explica trădarea venită din două direcții – de la femeia care trebuia să fie parte din familie și de la bărbatul pe care îl jelisem ani la rând?
– Sunt bine, am spus. Doar că m-am mișcat puțin prea repede.
A dat din cap, mulțumită cu răspunsul. Apoi a zâmbit – un zâmbet prea alb, prea rotunjit, prea sigur că lumea îi aparține.
– Atunci plec, să nu mai pierd timpul.
Când a ieșit și ușa s-a închis după ea, genunchii mi-au cedat. M-am așezat pe scaunul lui Haralambie, locul pe care nu-l atinsesem de cinci ani. De acolo, vedeam toată curtea, câmpul până în vale, șura unde el își petrecea duminicile „reparând lucruri”.
Mi-am strâns palmele în poală. Nu puteam să rămân cu inima sfâșiată și atât. Trebuia să aflu adevărul. Tot.
După ce am făcut un ceai amar, să-mi potolesc tremurul, m-am dus în cămară și am scos cutia în care țineam actele vechi: hârtii, chitanțe, contractul casei de vacanță de la Tarnița. Cel despre care Haralambie spusese că „nu mai există”.
Dar în cutie, împăturit într-o mapă prăfuită, era. Numele lui, semnătura lui, data: cu doi ani înainte să moară.
Așezată pe podea, cu hârtiile împrăștiate în jurul meu, mi-am dat seama că totul era acolo, pus la vedere, doar că eu nu m-am uitat niciodată. Îl crezusem. Îl iubisem.
Și din dragostea asta crescuse orbeala.
M-am ridicat greu și m-am dus la poartă. Aerul rece de noiembrie mi-a lovit obrajii, curățindu-mi parcă gândurile. Trebuia să merg la cabană. Să văd cu ochii mei. Să știu cu adevărat ce fel de viață dusese Haralambie în spatele meu.
Am luat autobuzul de prânz spre Cluj, apoi altul spre lac. Drumul șerpuia printre brazi, iar fiecare curbură îmi amintea de verile noastre acolo – pescuit, mici pe grătar, muzica lui veche care răsuna printre copaci.
Și totuși… nu mai fusesem acolo de peste un deceniu.
Când am coborât, cabana era exact unde o țineam minte. Numai că nu era pustie.
Pe prispă, atârnau două halate. Unul mare, bărbătesc. Unul mic, cu model floral.
Am simțit cum mi se oprește respirația.
Am împins ușa. Nu era încuiată. Înăuntru, totul mirosea a parfum dulce. Pe masă, o cană cu ruj pe margine. Pe perete, o poză înrămată – Haralambie, cu aceeași cămașă mov. Lângă el, Ramona. Zâmbind larg.
Mi-am dus mâna la gură, sufocată. Apoi ceva s-a schimbat în mine.
Nu durere.
Nu plâns.
Ci o liniște adâncă, hotărâtă.
Pentru prima dată în cinci ani, mi-am dat seama de ceva:
Nu doliul mă ținuse captivă.
Ci minciuna.
Am ieșit din cabană, închizând ușa ușor, ca pe un capitol încheiat. Coborând poteca, am simțit vântul rece tăindu-mi obrajii, dar mersul meu era altfel – sigur, drept.
Când am ajuns în stație, telefonul meu a vibrat. Un mesaj de la Andrei, fiul meu:
„Mamă, Ramona zice că ai părut cam slăbită azi. E totul în regulă?”
M-am uitat spre lac, unde apa tremura în lumina palidă.
Da. Acum era.
I-am răspuns:
„Totul e în regulă, dragul meu. M-am hotărât să trăiesc altfel de aici înainte.”
Pentru că uneori adevărul nu vine ca să te dărâme.
Vine ca să te elibereze.
