Zainab a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Cuvintele Alinei i-au intrat în suflet ca niște cuțite: „Știi cine e? Nu e un cerșetor oarecare. E fiul unui negustor bogat, care s-a încăpățânat să trăiască printre săraci, doar ca să-și pedepsească tatăl. Ai fost dată pe mâna lui ca o pedeapsă, ca o batjocură. Nu pentru că te-a iubit cineva.”
Zainab a rămas nemișcată. Întreaga lume i s-a părut atunci și mai întunecată decât oricând. A plecat acasă cu pași grei, iar în acea seară a rămas tăcută, fără să-i răspundă lui Yusha la glumele lui simple și calde. El a simțit ceva, dar nu a întrebat.
Zilele au trecut, iar îndoiala i-a ros sufletul. Îl asculta descriindu-i răsăritul, dar cuvintele sorei îi răsunau mereu în minte. Într-o noapte, adunându-și tot curajul, l-a întrebat:
– De ce ai acceptat să mă iei de soție?
A urmat o tăcere lungă. Doar trosnetul lemnelor din sobă se auzea. Apoi vocea lui Yusha a venit, blândă, dar hotărâtă:
– Pentru că în ziua în care tatăl tău te-a împins spre mine, eu am văzut ceva ce alții n-au văzut niciodată. Tu n-ai nevoie de ochi ca să strălucești. Ai o inimă curată, iar eu… eu aveam nevoie de asta. Da, am fost fiu de negustor, dar banii nu mi-au adus decât minciuni și trădări. Am ales să plec, să trăiesc simplu, și abia atunci am simțit ce înseamnă libertatea.
Zainab a simțit cum lacrimile îi curg pe obraji. Nu de durere, ci de alinare. În inima ei, ceva se așezase la locul potrivit.
În săptămânile ce au urmat, vestea s-a răspândit prin sat: fata oarbă trăia în coliba cerșetorului, dar râdea mai des decât femeile din casele mari. Oamenii treceau pe lângă colibă și se opreau să asculte cântecele lui Yusha și râsul Zainabei. Unii chiar își duceau copiii acolo, ca să le povestească basme.
Dar tatăl ei nu putea accepta asta. Umilit de faptul că „blestemul” lui trăia fericit, s-a înfuriat. Într-o seară, a venit peste ei, strigând și amenințând:
– Îți iau fata înapoi! Ea nu are ce căuta cu un nimic ca tine!
Yusha s-a ridicat în fața lui, fără teamă:
– Ea nu mai e a ta. Aici e casa ei, aici e familia ei.
Pentru prima dată, tatăl a văzut că fiica lui, cea pe care o numise mereu „povară”, stătea dreaptă, cu fruntea sus, ținându-l de mână pe soțul ei. Zainab a vorbit cu o forță pe care nu o mai simțise niciodată:
– Tată, m-ai făcut să cred că sunt un nimic. Dar azi știu că valorez mai mult decât tot aurul tău. Poți să mă alungi, poți să mă urăști, dar nu-mi poți lua ceea ce am găsit aici: demnitatea și iubirea.
Bărbatul a amuțit. A plecat fără să spună nimic, dar ochii oamenilor din sat îl urmăreau. Nu mai era respectat ca înainte.
Anii au trecut, iar coliba lor s-a transformat într-o casă mică, dar plină de viață. Yusha lucra cu mâinile lui, iar Zainab pregătea pâine și brânză pe care sătenii o lăudau ca fiind „făcută cu suflet”. În fiecare seară, oamenii se adunau să le asculte poveștile, iar cei mici creșteau visând mai departe.
Într-o zi, când soarele cobora peste dealuri, Yusha a luat mâna Zainabei și i-a spus:
– Dacă lumea nu ți-a dat ochi, ți-a dat o inimă care vede mai departe decât oricine.
Ea a zâmbit și a răspuns cu glas tremurat:
– Și tu mi-ai arătat că fericirea nu stă în ceea ce vedem, ci în ceea ce simțim.
Iar satul întreg a știut, fără urmă de îndoială, că fata oarbă și „cerșetorul” erau cei mai bogați dintre toți.
