— și lumea a amuțit. Nici frunzele din copaci nu mai păreau să se miște.
Comisarul Ionescu s-a apropiat fără grabă, fiecare pas răsunând pe asfalt ca o bătaie de toacă. Fața lui era calmă, dar privirea — rece, tăioasă. „Ce avem aici?”, a întrebat, uitându-se direct la polițistul care ținea lanterna.
Tânărul a clipit des, neștiind ce să spună. Celălalt, mai în vârstă, și-a drese vocea. „Domnule comisar… am observat o mașină suspectă în zonă și—”
„Suspectă?”
„Da, domnule, era parcată… adică mergea încet și—”
„Mergea încet spre casă, după o seară caritabilă. Cu soția mea la volan.”
Cuvintele au căzut grele. În liniștea care a urmat, s-a auzit doar ticăitul motorului și foșnetul uniformelor care se mișcau stingher.
Angela a inspirat adânc. Ar fi putut să țipe, să ceară scuzele care i se cuveneau, dar n-a făcut-o. L-a privit pe soțul ei, iar el i-a răspuns cu o privire care spunea tot: „Ești în siguranță.”
„Domnule comisar, n-am știut că—”
„Nu trebuia să știți cine e ea ca s-o tratați cu respect,” l-a întrerupt el. „Asta ar trebui să știți din prima zi la uniformă.”
Polițistul mai tânăr și-a plecat privirea. Celălalt a murmurat ceva despre „neînțelegere”. Comisarul a ridicat o mână și a spus scurt: „Gata. Închideți portbagajul.”
Unul dintre ei s-a grăbit să-l închidă, iar Angela a strâns pliantele împrăștiate, le-a așezat la loc și și-a șters palmele de rochia cu paiete.
„Să nu vă mai prind oprind oameni fără motiv,” a spus comisarul, privind de la unul la altul. „Pentru că data viitoare s-ar putea să nu fie soția mea. Și atunci o să vă coste cariera.”
Apoi i-a făcut semn Angelei să se urce în mașină. Niciunul dintre polițiști n-a mai scos un cuvânt.
Când portiera s-a închis, Angela a rămas câteva clipe privind strada. Luminile albastre încă pâlpâiau în oglindă, dar acum păreau obosite, lipsite de putere.
„Ți-au făcut ceva?” a întrebat el, întorcându-se spre ea.
„Nu,” a spus ea liniștit. „Dar m-am simțit… mică.”
El a dat din cap. „Știu. Și n-ar fi trebuit.”
Au pornit încet spre casă. Tăcerea dintre ei nu era rece, ci grea de gânduri. Angela și-a sprijinit fruntea de geam și a privit luminile orașului. Se gândea la câți oameni trăiesc aceeași umilință, dar fără cineva care să sosească cu o insignă salvatoare.
Când au ajuns în fața casei, și-a scos pantofii cu toc și i-a ținut în mână. „Crezi că se va schimba ceva?” a întrebat ea.
Comisarul s-a uitat la ea lung. „Da,” a spus după o pauză. „De mâine, încep cu secția mea.”
Și s-a ținut de cuvânt.
A doua zi, filmările incidentului au ajuns peste tot. Dar, mai important, în biroul lui s-au adunat toți ofițerii din tura de noapte. În loc de amenințări, a început cu o întrebare: „De ce purtăm uniforma asta?”
Cuvintele lui au fost simple, dar grele. „Nu ca să ne temem unii de alții. Ci ca să ne putem privi în ochi, indiferent cine suntem. O femeie, un copil, un bătrân… fiecare merită respect.”
Povestea s-a răspândit rapid. Oamenii au comentat, unii au aplaudat, alții au râs neîncrezători. Dar Angela, privind seara știrile, a zâmbit pentru prima dată după incident.
Știa că nu schimbase doar o noapte, ci un mod de a privi lumea.
Pentru că uneori, nu e nevoie de scandaluri uriașe sau proteste zgomotoase.
Uneori e destul ca o insignă să se întâlnească cu alta — și cineva să aleagă să facă ce e drept.
