— Doru… ai adus-o? a întrebat femeia cu o voce răgușită.
Mariana a încremenit. „Ai adus-o”? Pe cine? Despre cine vorbea?
A simțit un fior rece pe șira spinării. Își ținea respirația, încercând să nu scârțâie podeaua.
— Nu încă, mamă, a răspuns el în șoaptă. Dar o să vină timpul.
Mariana simțea că i se înmoaie genunchii. A vrut să se dea înapoi, dar ceva o ținea acolo, ca o forță invizibilă.
— Nu mai pot aștepta, Doru… trebuie să se întâmple curând, a spus femeia.
— Știu, mamă. Dar trebuie să fie în noaptea potrivită.
Mariana și-a dus mâna la gură ca să nu scape un țipăt. În mintea ei, gândurile se loveau unele de altele: Ce noapte? Ce trebuia să se întâmple?
Deodată, s-a auzit zgomotul unui sertar care s-a deschis. Un clinchet de metal. Apoi vocea lui Doru, blândă:
— Promit, mamă. Pentru tine.
Mariana a făcut un pas înapoi, dar podeaua a scârțâit. Tăcere. Apoi pași.
Ușa s-a deschis brusc, iar Doru a rămas în prag, cu o lumânare în mână. Ochii lui, cândva calzi, erau acum goi și reci.
— Ce faci aici, Mariana?
Ea nu a putut răspunde. Îl privea, tremurând. În spatele lui, tanti Tereza stătea în pat, cu o privire pierdută, aproape bolnavă.
— Eu… am auzit… credeam că ți s-a făcut rău, a bâiguit ea.
Doru s-a apropiat, iar flacăra lumânării dansa pe fața lui.
— Ți-am spus să nu mai intri aici. Mama trebuie protejată.
— Protejată de cine, Doru? De mine?
Pentru prima dată, el a tăcut. Privirea i s-a schimbat, iar Mariana a simțit că în spatele acelui calm se ascundea o durere veche.
— Mama nu e bine, a spus el în cele din urmă. Noaptea, are halucinații. Crede că tata e încă viu… și că o vizitez în locul lui, ca să nu se simtă singură.
Mariana l-a privit neîncrezătoare.
— Și de trei ani tu… dormi aici, doar ca să o ajuți să uite?
Doru a încuviințat din cap, dar ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dacă aș fi știut că te rănesc atât, aș fi făcut altfel…
În acel moment, tanti Tereza a început să plângă încet, murmurând numele soțului ei. Mariana s-a apropiat și i-a luat mâna.
— Doamnă Tereza… el nu mai e aici. Dar aveți un fiu bun, care v-a iubit mai mult decât pe el însuși.
Femeia a clipit, privind în gol. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Îl știu… îl știu, a șoptit ea, și a adormit cu un zâmbet trist.
Doru a stins lumânarea, iar camera a rămas scufundată în întuneric.
În noaptea aceea, Mariana nu a mai simțit gelozie. Doar compasiune. Înțelesese, în sfârșit, că dragostea nu se măsoară în nopțile petrecute împreună, ci în sacrificiile tăcute făcute din iubire.
A doua zi, a mutat patul lui tanti Tereza în camera de lângă bucătărie, ca să o poată vedea mereu.
Iar în fiecare seară, când se așeza lângă Doru, îl simțea din nou al ei — mai sincer, mai aproape, mai adevărat.
Căsnicia lor nu mai era perfectă. Dar era reală.
Și uneori, realitatea e mai frumoasă decât orice vis.
