Nelu a rămas cu actele în mână, uitându-se când la mine, când la tata, de parcă încerca să-și dea seama dacă nu cumva făceam vreun teatru prost. Muzica din sală continua, oamenii râdeau, paharele clincheteau, dar între noi se făcase o bulă rece, în care nimic nu se mai mișca.
— Evan… de ce nu ai spus nimic? — m-a întrebat el, cu o voce care nu semăna deloc cu tonul lui de frate „perfect”.
— Pentru că nu trebuia să spun — am răspuns calm. — Era viața mea. Și am vrut, măcar o dată, să aleg eu cum se află.
Tata a încercat să-și aducă aer în piept, dar părea că fiecare respirație îl doare.
Mama a venit și ea, atrasă de privirile oamenilor. Când a văzut hârtiile, i s-au umezit ochii.
— Doamne, Evan… de ce nu ne-ai spus? — a șoptit.
— Ție aș fi spus — i-am răspuns blând. — Dar știi foarte bine cine ar fi făcut din asta un război. Și n-am vrut să mă mai lupt cu el.
Tata a ridicat privirea spre mine, dar nu mai era furie în ochii lui. Era altceva. O slăbiciune pe care nu o văzusem niciodată la el.
Poate că era momentul în care un om își dă seama că nu mai are putere asupra copilului pe care l-a ținut ani întregi sub papuc.
— Ai mințit — a reușit să spună într-un final. — Ai mințit că ești la facultate.
— Nu — am răspuns. — Ai presupus. Tu n-ai întrebat niciodată nimic. Ție îți convenea povestea în care eu depindeam de tine.
Nelu a clipit des, încercând să-și revină.
— Tata, tu chiar nu știai? Evan a muncit ca un nebun, noi toți am văzut asta. Chiar credeai că…
— Destul! — a izbucnit tata, dar vocea nu-i mai avea greutatea de altădată. — E nunta ta, nu mai vreau discuțiile astea aici.
Am simțit impulsul să plec, să scap de atmosfera aceea încărcată, dar ceva m-a oprit.
Toată viața fusesem cel care făcea un pas în spate.
De data asta, nu voiam să fug.
— Nelu — i-am spus fratelui meu —, meriți să ai o zi frumoasă. N-am venit să stric nimic. Dar am venit să-mi recapăt viața. Și asta am făcut.
El m-a privit lung, apoi a dat încet din cap.
— Hai afară — mi-a spus. — Trebuie să vorbim.
Am ieșit amândoi în curte, unde luminile calde se reflectau în pietrișul ud. Afară mirosea a toamnă și a liniște. Lăutarii cântau în surdină un vals vechi, iar râsetele celor dinăuntru se auzeau ca de la altă nuntă, nu de la a noastră.
— Evan… îmi pare rău — a spus Nelu, trăgând aer în piept. — Știu că tata te-a presat mereu. Știu că… ți-a vorbit cum nu trebuie.
— Nu e vina ta.
— Ba e. Eu am tăcut. Și am lăsat ca el să facă diferențe între noi. Ție ți-a cerut mereu să fii altfel. Mie… mie doar să-l fac să pară mândru.
L-am privit surprins. Era prima dată când îl auzeam vorbind așa.
— Eu am crezut că ție îți convine — i-am spus.
— Nimănui nu-i convine să fie „favoritul” când știe că altul suferă. Doar că… n-am știut cum să te apăr. Nici mama nu a știut.
Am stat câteva secunde în tăcere.
— Nu vreau să port ranchiună — i-am spus. — Am venit doar să închei un capitol. Să știu că de azi înainte sunt pe picioarele mele.
Nelu m-a privit cu un fel de mândrie pe care nu o văzusem niciodată la el.
— Ești mai puternic decât crezi.
Am zâmbit puțin.
— Poate. Dar știu un singur lucru: libertatea nu ți-o dă nimeni. Ți-o iei singur.
Între timp, tata ieșise și el afară. Ne-a privit de la câțiva metri distanță, dar nu a spus nimic.
A venit mama, a pus o mână pe brațul lui și, pentru prima dată în viață, el nu s-a mai smucit să scape.
Parcă se micșorase, ca un om care tocmai își vede în oglindă toate greșelile.
— Evan… — a spus el, cu vocea grea. — Nu știu dacă pot schimba ceva. Dar… o să încerc.
A fost prima dată când mi-a vorbit ca unui adult, nu ca unui copil pe care îl poți controla.
Și atunci am știut că lupta mea nu fusese degeaba.
M-am uitat spre luminile din sală, spre oamenii care dansau, spre fratele meu care urma să aibă o viață nouă.
Și pentru prima dată, mi s-a părut că și eu aveam dreptul la una.
— Bine, tată — i-am spus. — Atât voiam: să încerci.
În seara aceea, la nunta fratelui meu, am simțit că se închide o ușă și se deschide alta.
Nu cu zgomot, nu cu scandal, ci cu o liniște caldă, așezată.
O liniște care nu semăna cu frica din copilărie, ci cu începutul unei vieți în care nu mai eram băiatul „care trebuie ținut din scurt”, ci un om care își construise singur drumul.
Și, pentru prima dată, drumul acela era doar al meu.
