Mihai a apucat bilețelul cu două degete, ca și cum l-ar fi ars. A citit o dată. Apoi încă o dată. Buzele i s-au strâns într-o linie subțire, iar respirația i s-a tăiat.
Pe hârtia roșie scria simplu, cu pix albastru:
„Am depus actele de divorț. Am vorbit cu avocatul. Contul comun a fost închis. Partea ta din economii — 42.000 de lei — este deja transferată. Restul lucrurilor tale sunt în cutiile din hol. Te rog să nu mai revii.”
A ridicat ochii spre mine, complet derutat.
„Ce… ce înseamnă asta?”
Am simțit, pentru prima dată, liniște. Nu triumf. Nu răzbunare. Liniște.
„Înseamnă că viața mea nu mai e pe pauză, Mihai.”
A încercat să râdă, dar i-a ieșit fals.
„Hai, Ana… exagerezi. Putem vorbi. Am fost nervos atunci. Știi cum sunt…”
„Știu exact cum ești”, i-am răspuns calm. „Și tocmai de asta am făcut asta.”
S-a uitat în jur. Apartamentul nu mai arăta ca înainte. Perdelele grele dispăruseră, biblioteca fusese rearanjată, fotografiile cu noi doi nu mai erau pe pereți. Totul părea aerisit. Liber.
„Te-ai schimbat”, a spus el, pe un ton în care se amestecau uimirea și neliniștea.
„Nu. M-am regăsit.”
A încercat să se apropie, dar am făcut un pas în spate. Nu de frică. Ci pentru că nu mai era loc pentru el acolo.
„Cu Claudia nu e cum credeam”, a murmurat. „E… complicat.”
Am zâmbit slab.
„Nu e treaba mea.”
Pentru prima dată, l-am văzut mic. Nu bărbatul sigur pe el care plecase cu geanta de sală pe umăr. Ci un om care pierduse ceva ce crezuse garantat.
A luat cutiile din hol fără să mai spună nimic. La ușă s-a oprit.
„O să regreți?”, m-a întrebat.
M-am gândit o clipă. La nopțile în care plângeam. La pașii făcuți în tăcere prin parc. La caietul plin de gânduri. La femeia din oglindă.
„Nu”, am spus. „Regret doar că n-am făcut asta mai devreme.”
Ușa s-a închis încet în urma lui.
Am rămas în mijlocul casei mele. A mea, cu adevărat. Am tras aer adânc în piept și am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult: speranță.
În seara aceea am ieșit din nou la plimbare. Nu ca să ard calorii. Ci ca să-mi simt pașii. O femeie obișnuită, într-un cartier obișnuit din România, care învățase, în sfârșit, că valoarea ei nu stă într-un cântar și nici într-un bărbat care pleacă la primul „defect”.
Și pentru prima dată, drumul din fața mea nu mai părea gol. Părea deschis.
