Am cerut doar atât:
— Arată-mi toate actele.
Au încremenit. Socrul a ridicat sprâncenele, soacra a pufnit disprețuitor, iar ginerele meu a făcut un pas în față, ca și cum ar fi vrut să spună ceva. L-am oprit din priviri.
Fiica mea a scos dintr-un sertar un dosar subțire. L-am deschis calm. Casa era pe numele ei. Dar exista o hârtie, semnată de ea, prin care le dădea drept de ședere „pe termen nedeterminat” părinților soțului. O hârtie semnată sub presiune.
Mi-am dat seama dintr-o privire.
— Cât te-au umilit ca să semnezi asta? am întrebat încet.
Fiica mea a tăcut. Tăcerea ei a spus tot.
Am respirat adânc și mi-am scos telefonul. Am sunat un notar din oraș, un om pe care îl cunoșteam de ani de zile.
— Vreau să rezolv ceva astăzi, i-am spus. Acum.
Soacra a început să țipe, spunând că ei sunt „familie”, că au drepturi. Socrul a trântit pumnul în masă. Ginerele meu s-a uitat la mine cu ură, ca și cum tocmai i-aș fi luat ceva ce considera al lui.
Dar eu nu mai auzeam nimic.
În aceeași zi, actul a fost anulat. Legal. Clar. Fără discuții.
Apoi m-am întors în casă și am spus calm, răspicat:
— Aveți două ore să vă strângeți lucrurile.
— Cum adică?! a urlat soacra.
— Exact așa, am răspuns. Casa nu e hotel. Și fiica mea nu e servitoare.
Ginerele meu a încercat să mă oprească, spunând că „exagerez”, că „nu e chiar așa”. Atunci m-am întors spre el.
— Ai stat și ai privit cum soția ta e distrusă în propria ei casă. Pentru mine, asta spune tot.
A plecat și el. Fără scandal. Fără explicații.
În seara aceea, am stat cu fiica mea la masă, pentru prima dată după ani. Am mâncat simplu, ca pe vremuri. I-am spălat eu vasele. Am văzut-o cum plânge în tăcere, cu capul pe umărul meu.
— Mamă… credeam că așa trebuie să fie o familie, a șoptit.
— Nu, i-am spus. O familie nu te face să te simți mică. O familie te ridică.
A durat. Vindecarea nu a fost peste noapte. Dar încet, casa aceea a redevenit un cămin. Fiica mea a început să zâmbească din nou. Copiii au râs. Ușile nu s-au mai trântit. Nimeni nu a mai poruncit.
Iar eu am rămas.
Pentru că uneori, cea mai mare lecție pe care o poți da nu este cu țipete, ci cu fapte.
