Andrei s-a întors într-o seară de vineri, obosit, cu geanta de voiaj în mână și zâmbetul acela care mereu mă făcea să mă simt acasă. Când m-a sunat să mă întrebe unde sunt, i-am spus adevărul.
Nu tot. Doar atât cât să vină.
Ne-am întâlnit la mica garsonieră închiriată. A privit în jur, confuz.
— De ce ești aici? m-a întrebat.
M-am așezat pe marginea patului și i-am spus totul. Fără să ridic vocea. Fără să dramatizez. Doar faptele.
La final, Andrei nu a spus nimic. S-a ridicat, și-a luat haina și a spus doar:
— Hai. Mergem acasă.
Când am intrat în curtea Lidiei, Ioana era pe terasă, cu telefonul în mână. Lidia a ieșit imediat ce l-a văzut pe Andrei.
— Andrei, bine că ai venit! Ana a devenit complet iresponsabilă! Nu mai vrea să ajute cu banii!
Andrei a ridicat o mână.
— Stați. Vreau să aud de la voi. Ați dat-o afară sau nu?
Lidia a ezitat o fracțiune de secundă.
— Am rugat-o să plece… pentru binele familiei.
— Într-o oră? Cu amenințări? a întrebat el calm.
Ioana a intervenit imediat.
— Nu o suportam! Nu era locul ei aici!
Andrei s-a întors spre ea.
— Nu era locul ei? Eu sunt soțul ei. Casa asta este pe numele meu și al mamei. Tu nu plătești nimic.
Liniște.
Lidia a pălit.
— Cum adică? a șoptit ea.
— Adică rata pe care o plătea Ana era partea mea. Pentru că eu v-am ajutat ani de zile. De azi, ajutorul se oprește.
Ioana a izbucnit.
— Nu poți face asta!
— Ba pot, a spus Andrei. Pentru că v-ați arătat adevărata față.
În următoarele zile, lucrurile s-au prăbușit rapid pentru ele. Fără banii noștri, au început să întârzie plățile. Facturile se adunau. Ioana a fost nevoită să-și caute un job adevărat. Lidia a încercat să mă sune de zeci de ori.
Nu am mai răspuns.
Ne-am mutat într-un apartament mic, dar al nostru. Fără tensiuni. Fără condiții. Fără umilință.
Într-o dimineață, Andrei mi-a spus:
— Îți mulțumesc că ai plecat atunci. Dacă rămâneai, poate nu vedeam niciodată cine sunt cu adevărat.
Am zâmbit.
Uneori, a fi dat afară dintr-un loc nu e o pierdere.
E începutul libertății.
