Primul lucru care l-a izbit a fost liniștea. Nu liniștea obișnuită a unui apartament gol, ci una apăsătoare, ca înainte de furtună. Aerul părea greu, iar lumina din hol era aprinsă, deși el era sigur că o stinsese.
— Ai lăsat becul aprins? a șoptit amanta, strângându-i brațul.
El n-a răspuns. Privirea i-a alunecat spre cuier. Paltonul soției atârna la locul lui. Sub el, pantofii ei. Inima i-a făcut un salt scurt și dureros.
— E imposibil… a murmurat.
A pășit mai departe. Pe masa din sufragerie, un dosar gros, legat cu o sfoară, stătea exact în mijloc. Lângă el, o cană de ceai încălduț și telefonul soției. Telefonul ei. Cu ecranul aprins.
Amanta s-a retras un pas.
— Eu… poate ar trebui să plec, a spus, cu voce tremurată.
El a ignorat-o. A desfăcut dosarul. Primele pagini erau copii după acte: contracte, extrase de cont, chitanțe. Sume în lei, multe. Prea multe. Toate purtau numele soției lui, Ana.
Mai jos, o hârtie scrisă de mână.
„Dacă citești asta, înseamnă că ai adus-o cu tine.”
Mâinile i-au început să tremure. A recunoscut scrisul Anei, calm și ordonat.
„Am știut de mult. Nu m-ai mințit bine. Telefonul l-ai ascuns prost. Facturile le-ai uitat. Minciunile tale au lăsat urme.”
A înghițit în sec.
Din dormitor s-a auzit un zgomot ușor. Un pas. Apoi altul.
Ana a apărut în ușă.
Nu părea obosită de drum. Nu părea rănită. Era îmbrăcată simplu, cu o ținută pe care el n-o mai văzuse, dar care îi stătea perfect. Calmă. Stăpână pe ea.
— Bun venit acasă, a spus ea.
Amanta a scos un mic țipăt și a fugit spre ușă. Ana nici măcar n-a privit-o.
— Stai liniștită, i-a spus, fără să ridice vocea. Nu ești tu problema mea.
Ușa s-a trântit. Au rămas doar ei doi.
— Tu… nu erai plecată, a bâiguit el.
Ana a zâmbit scurt.
— Eram. Dar nu unde crezi tu. Și nu pentru ce crezi tu.
S-a apropiat de masă și a întors o altă pagină din dosar.
— În ultimele luni, am strâns dovezi. Toate. Am vorbit cu un avocat din București. Bun. Scump. Plătit din banii mei.
— Din banii noștri… a încercat el.
— Nu, a spus ea ferm. Din banii mei. Vezi aici?
I-a arătat un extras de cont.
— Moștenirea de la mama mea. Apartamentul. Economiile. Le-am ținut separate. Tu ai cheltuit, crezând că sunt „ale familiei”. Dar n-ai fost atent.
El s-a lăsat pe canapea, alb la față.
— Ana, putem vorbi…
— Vorbim, a spus ea. Chiar acum.
A deschis ultima pagină.
— Cererea de divorț e depusă. Partajul e clar. Apartamentul rămâne al meu. Mașina, la fel. Conturile tale sunt blocate temporar, până se lămurește tot.
— Nu poți face asta, a șoptit el.
— Ba pot. Și am făcut-o.
S-a apropiat de ușă și i-a întins o cheie.
— Ai o oră să-ți strângi lucrurile. Strictul necesar. Restul ți le vei lua cu executorul.
El a ridicat privirea, înfrânt.
— Și… delegația?
Ana a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
— A fost doar un pretext. Uneori, ca să vezi adevărul, trebuie să pleci puțin. Sau să-l lași pe celălalt să creadă că a câștigat.
Când ușa s-a închis în urma lui, Ana a rămas singură în apartament. A stins lumina din hol, a luat cana de ceai și s-a așezat la masă.
Pentru prima dată după mult timp, liniștea nu mai apăsa. Era liniștea ei.
