Pe măsură ce ziua nunții se apropia, ceva în mine începea să scârțâie.
Nu era un gând clar.
Doar o senzație.
Irina mă suna zilnic.
Ba mai voia alte flori.
Ba un alt meniu.
Ba muzică schimbată.
— Doamnă Gabriela, e nunta mea… o să fie o singură dată în viață, spunea, cu vocea ei dulce.
Și eu plăteam.
De fiecare dată.
Matei părea orbit.
Când am încercat, într-o seară, să-i spun că lucrurile scapă de sub control, m-a privit mirat.
— Mamă, exagerezi. Irina doar vrea să fie totul frumos.
Am tăcut.
Cu o săptămână înainte de nuntă, am auzit întâmplător o conversație care mi-a înghețat sângele.
Eram la Conacul Belami, să verific ultimele detalii.
Irina era cu telefonul la ureche, râzând.
— Stai liniștită, spunea. După nuntă, rezolv tot. Bătrâna a pus deja casa pe numele băncii.
Bătrâna.
Așa mă numea.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Am plecat fără să spun nimic.
În seara aceea n-am dormit.
Am scos toate actele.
Contracte.
Plăți.
Împrumuturi.
Totul era pe numele meu.
Irina nu semnase nimic.
A doua zi, am sunat calm.
Am anulat TOT.
Locație.
Meniu.
Formație.
Flori.
Rochie.
Tot ce fusese plătit, a fost blocat.
Ziua nunții a venit oricum.
Irina a mers înainte, sigură pe ea.
Credea că e prea târziu să mai fac ceva.
Când am intrat în biserică, m-a văzut și m-a atacat direct.
— Ce cauți aici?
Atunci i-am spus replica.
Apoi am făcut un pas într-o parte.
În spatele meu era o femeie elegantă, cu spatele drept.
— Irina, a spus ea calm. Sunt mama ta.
Fața Irinei s-a albit.
Femeia a continuat:
— Nu sunt moartă. Nici săracă. Te-am recunoscut când mi-a trimis cineva poza rochiei tale pe internet.
Murmurul a umplut biserica.
Matei se uita când la mine, când la Irina.
— Ai mințit, a șoptit el.
Irina a început să plângă, dar lacrimile nu mai păcăleau pe nimeni.
— Ai folosit-o pe mama mea, a spus Matei tare. Și pe mine.
A ieșit din biserică.
Nunta s-a terminat înainte să înceapă.
Casa mea a rămas a mea.
Fiul meu, lângă mine.
Iar Irina a plecat exact așa cum a venit.
Cu mâinile goale.
