Sunetul nu venea din bucătărie.
Nici din baie.
Era un foșnet scurt, atent, ca și cum cineva ar fi încercat să nu fie auzit.
Olga a încremenit, cu prosopul încă în mâini. Mihai dormea în camera alăturată, respirația lui mică și fierbinte se auzea clar. Apartamentul trebuia să fie gol. Știa sigur asta.
Foșnetul s-a repetat.
De data asta, mai aproape.
Inima i-a urcat în gât. A rămas nemișcată, cu respirația tăiată. A înțeles atunci ce voise să spună Sara. Nu „dacă”. Ci „când”.
A făcut un pas mic spre ușă. Parchetul a scârțâit ușor. Foșnetul s-a oprit.
Tăcere.
Prea multă tăcere.
Olga și-a strâns halatul pe ea și a mers încet spre hol. Nu a aprins lumina. Întunericul îi proteja mai mult decât orice. Din lumina slabă de pe casa scării se vedea clar ușa de la intrare.
Și pantofii.
Nu erau ai ei.
Pantofi de bărbat, murdari de noroi uscat, lăsați neglijent lângă perete.
Olga a simțit cum i se taie genunchii. Fostul ei soț plecase de doi ani. Schimbase yala. Cheile erau doar la ea și la mama ei.
A auzit atunci un oftat.
Un oftat străin.
— Știam că o să te întorci, a spus o voce joasă.
Din întunericul bucătăriei a ieșit un bărbat. Vecinul de la etajul trei. Ion. Omul care se oferise de atâtea ori „să ajute cu copilul”, „să repare o priză”, „să care plasele”.
— Ce cauți aici? a șoptit Olga, simțind cum frica se transformă în furie.
— Am intrat să verific dacă ești bine. Ușa era descuiată, a mințit el prost.
— Minți.
Ion a zâmbit strâmb.
— Te-am auzit vorbind la telefon. Știam că pleci cu trenul. M-am gândit… că e momentul.
Olga a simțit un fior rece pe șira spinării. Momentul. Pentru ce?
— Pleacă. Acum, a spus ea clar.
Bărbatul a făcut un pas spre ea. Un singur pas. Atât a fost nevoie.
Olga a scos telefonul din buzunar cu o mișcare rapidă și a format numărul primit în tren. Nu știa de ce. Doar a făcut-o.
— Sunt eu, a spus calm o voce de femeie. Ai ajuns acasă.
Ion a înghețat.
— Cine e? a întrebat el, neliniștit.
— Cineva care te vede, a spus Olga. Și care a sunat deja la poliție.
Nu era adevărat. Dar tonul ei era.
Ion a înjurat printre dinți, a luat pantofii și a ieșit trântind ușa. Olga a încuiat imediat, cu mâinile tremurând.
S-a lăsat jos, pe podea, și a început să plângă în tăcere.
În acea noapte nu a dormit. Dimineața a mers direct la secție. A depus plângere. A schimbat din nou yala. A cerut ajutor.
Și pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit singură.
Câteva zile mai târziu, a primit un mesaj scurt pe telefon:
„Ai ascultat. Asta te-a salvat.”
Olga nu a răspuns.
Dar de atunci, de fiecare dată când oboseala o împingea să ignore semnele, își amintea un lucru simplu:
Uneori, adevărul nu vine ca să sperie.
Vine ca să te aducă acasă, la timp.
