Elena stătea în fața cafenelei „Colțul Cald”, cu cheia în mână.
Era cinci și douăzeci și cinci.
De obicei, la ora asta deja ridica oblonul. Așa făcuse ani la rând. Dar vorbele lui Vasile îi răsunau în cap, una peste alta, ca un ecou care nu voia să tacă.
„Nu deschide tu. Întârzie.”
A tras aer adânc în piept. Inima îi bătea nebunește. S-a uitat la ceas. Cinci și douăzeci și șapte.
Pentru prima dată în viața ei, Elena a făcut ceva ce nu făcea niciodată.
A băgat cheia în buzunar.
A făcut doi pași înapoi.
Și s-a oprit.
A trecut strada și s-a așezat pe o bancă rece, ascunsă după un panou publicitar. De acolo vedea perfect intrarea în cafenea.
La cinci și treizeci și cinci a apărut Mihai, băiatul de la aprovizionare. Înjura în barbă, clar nervos că trebuia să deschidă el. A ridicat oblonul, a intrat, apoi l-a tras la loc.
Elena își ținea respirația.
Au trecut câteva minute.
Apoi, deodată, un zgomot asurzitor a spart liniștea dimineții.
Un BUM înfundat, urmat de un nor gros de fum care a țâșnit pe ușa din spate a cafenelei.
Oamenii au început să țipe.
Elena a sărit în picioare, cu mâinile tremurând. Picioarele i s-au înmuiat când a văzut pompierii sosind în grabă, sirenele, girofarurile, banda galbenă.
Aflase mai târziu ce se întâmplase.
În depozit, în sacii albaștri pe care îi văzuse fără să le dea importanță, patronul ascunsese substanțe inflamabile, depozitate ilegal. O scânteie de la un prelungitor vechi fusese suficientă.
Explozia s-a produs exact în momentul în care se pornea sistemul electric.
Dacă Elena ar fi deschis cafeneaua, ar fi fost ea acolo.
Mihai a scăpat cu arsuri ușoare. Nimeni nu a murit.
Patronul a fost ridicat de poliție în aceeași zi.
Elena a stat pe bancă mult timp după ce totul s-a terminat. Plângea fără sunet. Nu de frică. De ușurare.
Seara, când s-a întors acasă, Vasile o aștepta pe aleea din spatele blocului.
Era curat. Bărbierit. Îmbrăcat într-o geacă veche, dar decentă.
— Ți-am spus, a zis el simplu.
Elena l-a privit cu ochii roșii.
— De unde ai știut?
Vasile a oftat adânc.
— Am lucrat treizeci de ani la pompieri. Am văzut destule. Am mirosit pericolul. Sacii ăia… nu erau moloz.
A scos din buzunar un plic.
— Am sunat unde trebuia. Știam că nu mă ascultă nimeni. Dar pe tine te-am văzut om bun. Și n-am vrut să mori.
Elena a izbucnit în plâns.
În zilele următoare, cafeneaua a fost închisă definitiv. Dar viața Elenei s-a schimbat.
Cu ajutorul unei asociații, Vasile a primit un loc într-un centru. A început procedurile pentru pensie.
Iar Elena, cu economiile strânse leu cu leu și cu sprijinul unor oameni care aflaseră povestea, a închiriat un mic spațiu.
L-a numit tot „Colțul Cald”.
În prima zi, pe perete a pus o foaie simplă, scrisă de mână:
„Un gest mic poate salva o viață.”
Și de fiecare dată când Elena pornea espressorul dimineața, știa un lucru clar:
Bunătatea ei nu fusese niciodată o slăbiciune.
Fusese exact ceea ce trebuia.
