Vera nu a răspuns atunci.
Nici a doua zi.
Dar din clipa aceea, a început să adune piesele ca într-un puzzle.
Caietul tatălui ei nu mințea. Au urmat luni de verificări. Drumuri la notari, la Registrul Comerțului, discuții șoptite cu un avocat recomandat de un prieten vechi al tatălui. Vera nu plângea. Nu se grăbea. Învăța.
A aflat că firma pe care Maxim se lăuda că a „ridicat-o singur” fusese, de fapt, trecută pe numele lui printr-o procură dubioasă. Semnături grăbite. Acte făcute „pe genunchi”. Tatăl ei murise la scurt timp după, fără să apuce să clarifice nimic.
Iar Vera, în toți acei ani, fusese garant.
Pentru credite. Pentru leasinguri. Pentru linii de finanțare.
Totul pe numele ei.
Maxim îi spusese mereu că „așa e mai simplu”. Că are încredere în ea. Că e doar o formalitate.
În noaptea de Anul Nou, mapa din dormitor conținea tot.
Declarații. Notificări. Cereri depuse din timp. Avocatul fusese clar: la ora nouă dimineața, totul urma să intre în vigoare.
La șapte dimineața, Maxim s-a trezit cu durere de cap și gura uscată. A întins mâna după telefon.
Zeci de apeluri pierdute.
De la bancă. De la contabil. De la asociat.
A coborât în bucătărie.
— Vera? Unde e cafeaua?
Masa era goală. Casa, neobișnuit de liniștită.
Telefonul i-a sunat din nou. A răspuns nervos.
— Ce înseamnă „conturi blocate”?! — a țipat. — Ce reziliere? Cum adică nu mai sunt administrator?!
Vera stătea deja într-o cafenea mică, din cartierul vechi. Cu o cafea simplă și o brioșă. Telefonul vibra pe masă. Nu l-a atins.
La prânz, Maxim a apărut acolo.
Transpirat. Dezordonat. Cu ochii tulburi.
— Tu ai făcut asta, — a spus printre dinți. — Tu mi-ai distrus viața.
Vera a ridicat privirea.
— Nu. Eu mi-am recuperat-o pe a mea.
I-a întins un plic.
— Divorț. Și o copie după actele tatălui meu. Să le citești. Pe îndelete.
— Fără mine n-ai nimic! — a izbucnit el. — O să rămâi pe drumuri!
Vera a zâmbit ușor.
— Casa e a mea. Economiile sunt ale mele. Firma… n-a fost niciodată a ta.
Maxim a rămas fără cuvinte.
În câteva luni, Vera a vândut partea din firmă care îi revenea legal. A plătit datoriile. A păstrat ce era curat.
Și-a cumpărat un apartament mic, luminos. Și-a schimbat numărul de telefon. Și-a schimbat viața.
În primăvară, când cineva a întrebat-o ce și-ar dori cadou, Vera a răspuns simplu:
— Liniște.
Pentru că uneori, cel mai bun dar nu e să dispari.
Ci să pleci exact la timp, cu tot ce e al tău.
