A rămas nemișcată câteva secunde bune, ca și cum cineva i-ar fi tăiat respirația.
Nu se uita la mobilă.
Nu la parchet.
Ci la peretele din sufragerie.
Acolo era un desen mare, colorat, făcut cu carioci. O casă, trei oameni ținându-se de mână și un soare galben deasupra. Deasupra lor scria stângaci: „Familia mea”.
— Matei l-a făcut — am spus încet. — La școală.
Mama a înghițit în sec.
A pășit înăuntru, cu tocurile ei elegante sunând ciudat pe podeaua noastră simplă.
Ana a ieșit din bucătărie, ștergându-și mâinile de un prosop.
— Bună ziua — a spus calm. — Poftiți.
Mama a privit-o de sus în jos.
Apoi a dat din cap, fără să răspundă.
Matei a apărut din cameră cu o mașinuță în mână.
— Tata, uite ce am făcut! — a spus vesel, fără să observe tensiunea.
Mama a încremenit.
— Tata? — a repetat ea, aproape fără voce.
— Da — a spus Ana simplu. — Așa îi spune de mult.
Matei s-a apropiat de mine și m-a prins de mână.
Un gest mic.
Dar suficient.
Mama s-a așezat pe canapea, încet, ca și cum picioarele nu o mai ascultau.
— Tu… tu chiar trăiești așa? — a murmurat. — Fără nimic mai mult?
— Avem destul — i-am răspuns. — Avem liniște. Avem mâncare. Avem grijă unii de alții.
A privit în jur: rafturile cu cărți uzate, o masă modestă, o plantă crescută strâmb la fereastră.
Apoi a văzut frigiderul plin de magneți, bilețele cu „Ia pâine” și „Succes la test!”.
— Și banii? — a întrebat tăios. — Cum vă descurcați?
— Trăim din salarii. Plătim chiria. Ne ajung. Nu avem datorii. Nu avem rate care să ne sufoce.
A tăcut.
Matei s-a urcat pe canapea lângă ea.
— Doamna, vreți să vă arăt camera mea? — a întrebat cu un zâmbet larg.
Mama s-a uitat la el.
Pentru prima oară, fără dispreț.
— Sigur — a spus încet.
Când a intrat în camera copilului și a văzut rafturile cu jucării, caietele, un pat mic, curat, și o diplomă lipită pe perete, ochii i s-au umezit.
— El e fericit… — a șoptit.
— Da — i-am spus. — Pentru că e iubit.
S-a întors spre mine.
— Eu am vrut să te văd sus — a spus, cu vocea frântă. — Cu bani. Cu statut. Cu siguranță.
— Și m-ai crescut fără căldură — i-am răspuns. — Crezând că asta înseamnă siguranță.
A lăsat capul în jos.
— Am greșit — a spus. — Am confundat controlul cu dragostea.
Ana s-a apropiat.
— Nu e târziu — a spus ea. — Dar lucrurile sunt diferite acum.
Mama a dat din cap.
— Nu vreau nimic — a spus. — Nici să fiu întreținută. Nici să decid.
Apoi m-a privit drept în ochi.
— Vreau doar să nu mai fiu singură.
Am inspirat adânc.
— Asta depinde de tine — i-am spus. — Dar aici nu e vorba de moșteniri sau de bani. Aici e vorba de respect.
A întins mâna spre Matei, iar el i-a zâmbit și i-a prins degetul.
Mama a început să plângă.
Nu teatral.
Ci ca un om care, în sfârșit, a înțeles.
În seara aceea, am mâncat împreună.
O masă simplă.
Fără pretenții.
Și pentru prima oară în viața mea, mama a văzut clar:
nu-mi distrusesem viața.
O construisem.
