Am făcut un pas înainte. Apoi încă unul.
Muzica se auzea încă, dar parcă din ce în ce mai departe. Mi-am lăsat geanta jos, lângă perete, și m-am apropiat de sora mea. I-am atins umărul ușor.
— Ana… — am șoptit.
S-a trezit speriată, a tras pătura peste ea și s-a ridicat brusc în șezut. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi, dar n-a scos niciun sunet. Doar a dat să se ridice, ca și cum trebuia să-și ceară scuze că ocupă locul.
— Stai jos, — i-am spus calm. — Nu te ridica.
În jur, râsetele s-au stins. Fiul meu s-a întors, cu paharul suspendat în aer.
— Mamă? — a spus, mirat. — Tu… ce cauți aici?
L-am privit drept în ochi. Nu l-am recunoscut. Nu era copilul pentru care muncisem nopți întregi, spălasem scări și îngrijisem bătrâni în străinătate.
— Eu caut adevărul, — i-am răspuns.
M-am întors spre invitați. Oameni bine îmbrăcați, cu fețe curioase.
— Vă rog să mă ascultați un minut, — am spus tare. — Casa asta a fost cumpărată din banii mei. Fiecare leu. Am trimis bani ani la rând, ca sora mea să aibă un acoperiș deasupra capului.
Fiul meu a încercat să râdă.
— Mamă, nu e momentul…
— Ba e momentul, — l-am întrerupt. — Pentru că femeia de la ușă nu e nicio servitoare. E sora mea. Proprietara casei.
Un murmur a străbătut holul.
Ana tremura. I-am luat mâna și am ajutat-o să se ridice. Era slabă, cu umerii aduși, de parcă ani întregi fusese micșorată de rușine.
— Spune-le, Ana, — i-am zis încet. — Spune-le cum trăiești aici.
A clătinat din cap.
— Nu trebuie… — a șoptit. — Lasă…
Atunci m-am întors din nou spre fiul meu.
— De ce doarme sora mea pe covoraș?
A tăcut.
— De ce se spală cu apă rece? De ce mănâncă resturi? — am continuat. — Pentru că tu i-ai spus că e „datoare” pentru că stă aici?
Fața i s-a înroșit.
— Mamă, casa e pe numele meu acum…
Am scos din buzunar un plic îngălbenit. L-am ridicat în aer.
— Contractul de donație, — am spus. — Cu o clauză clară: casa nu poate fi vândută și nici trecută pe alt nume fără acordul meu. Și mai e ceva.
Am făcut semn către ușă. Din prag a intrat un bărbat în costum simplu. Un notar din oraș.
— Bună seara, — a spus calm. — Am venit pentru clarificări.
Invitații se uitau unii la alții. Nimeni nu mai râdea.
Notarul a deschis mapa și a citit, pe scurt, actele. Casa revenea legal Anei. Iar fiul meu… nu avea niciun drept.
— Petrecerea s-a terminat, — am spus. — Vă rog să plecați.
Unul câte unul, invitații au ieșit, cu privirea în pământ.
Fiul meu a rămas în mijlocul holului.
— Unde să mă duc? — a întrebat, cu voce joasă.
— Așa cum ai lăsat-o pe mătușa ta, — i-am răspuns. — Să te descurci.
În acea seară, am aprins focul în sobă, am pus o pătură groasă pe canapea și i-am făcut Anei un ceai cald. A plâns mult. Eu am stat lângă ea.
Casa aceea nu mai era un loc al umilinței.
Era din nou acasă.
