Nu m-a întrebat cum mă simt. Nu m-a întrebat dacă doare. A scos doar un plic din geantă și l-a lăsat pe noptieră, lângă perfuzie.
Actele de divorț.
„Nu mai pot cu viața asta”, a spus. „Tu stai acasă, eu car tot greul. Nici măcar n-ai copii ca să zici că faci ceva.”
Am închis ochii. Nu de slăbiciune. Ci ca să nu râd.
În următoarele săptămâni, în timp ce eu învățam din nou să merg, el își muta lucrurile. Dar nu doar lucrurile. Au dispărut bani din contul comun. Bijuterii. Chiar și actele apartamentului.
Avocatul lui susținea că totul era „dobândit în timpul căsătoriei”. Că eu nu aveam venituri. Că eram dependentă de el.
Am lăsat totul să curgă.
Când m-am prezentat la tribunal, sprijinită într-un baston, Mihai era deja acolo, sigur pe el. Zâmbea. Avocatul lui vorbea despre „o soție casnică” și „un soț muncitor”.
Judecătorul m-a privit peste ochelari. „Doamnă Ionescu, aveți venituri proprii?”
„Da”, am spus calm.
Mihai a râs scurt.
„Câteva colaborări de acasă”, a intervenit avocatul lui. „Nesemnificative.”
Atunci s-a deschis ușa.
Ioana a intrat, urmată de doi avocați și un notar. A pus pe masă un dosar gros. Apoi încă unul.
Contracte. Bilanțuri. Extras de cont. Acte de proprietate. Totul.
Judecătorul a tăcut. Sala a tăcut.
„Subsemnata Ana Ionescu este fondatoarea și proprietara a 100% din Meridian Forge SRL”, a citit grefierul. „Cifră de afaceri anuală: peste 80 de milioane de lei.”
Culoarea a dispărut de pe fața lui Mihai.
A urmat testamentul. Moștenirea. Suma.
Când judecătorul a ridicat privirea, nu mai era nicio urmă de îndoială. Apartamentul era al meu. Banii furați — de returnat. Divorțul — admis din culpa lui.
Mihai n-a mai spus nimic. Nici n-a îndrăznit să se uite la mine.
La ieșirea din sală, m-am oprit o clipă. M-am întors spre el.
„Nu m-ai trădat când m-ai părăsit”, i-am spus. „Ci când ai crezut că valoarea mea se măsoară în cât de mică sunt.”
Am ieșit în soarele de după-amiază. Fără baston.
Pentru prima dată, nu mai trăiam două vieți.
Trăiam una singură. Și era, în sfârșit, a mea.
