Noaptea coborâse peste oraș, rece și tăcută. Câinele stătea nemișcat, cu ochii în întuneric, ascultând fiecare foșnet, fiecare paș, sperând. Dar nimeni nu venea. Nicio pisică, nicio umbră. Doar liniștea și respirația liniștită a pisoiașului care dormea strâns lipit de el.
Atunci câinele înțelese. Mama nu avea să se mai întoarcă.
Se ridică cu greutate. Corpul îi era obosit, oasele dureroase de la frig și foame. Dar nu putea pleca singur. Încă o dată privi pisoiașul, atât de mic și vulnerabil, apoi îl apucă ușor cu dinții de pielea gâtului, cum fac mamele cu puii lor. Și porni.
Mergea încet, cu grijă, ferindu-se de oameni și mașini. Căuta ceva, nu știa ce — un loc liniștit, un colț sigur, o soluție. Îl purta ca pe o comoară. Pentru prima dată în viața lui, nu era singur.
Au găsit adăpost într-o magazie abandonată, între niște paleți și cutii. Câinele a întins o bucată de sac vechi și a așezat pisoiașul acolo. Micuțul s-a trezit, a scâncit ușor, dar apoi s-a ghemuit lângă blana câinelui și a adormit din nou.
Zilele treceau greu. Câinele hoinărea toată ziua prin oraș, căutând resturi de mâncare. Uneori reușea să fure un sandwich aruncat, alteori doar niște oase sau biscuiți uzi. Dar întotdeauna se întorcea. Întotdeauna aducea ceva.
Pisoiașul creștea. Învăța să meargă, să miaune mai clar, să se joace. Și nu se despărțea de „tatăl” lui. Îl urmărea peste tot, se urca pe spatele lui, se ascundea sub el când ploua. Erau un tablou ciudat, dar minunat — o creatură mică și firavă, și una mare și pătată, amândoi legați de o dragoste simplă, animalică și pură.
Într-o zi, o femeie în vârstă, care hrănea regulat animalele străzii, i-a zărit. Stăteau împreună, lângă un container, împărțind o bucată de pâine uscată. Câinele îi dădea pisoiașului prima dată. Ea s-a apropiat încet, cu ochii în lacrimi.
— Așa ceva n-am mai văzut…
I-a urmărit câteva zile, apoi a decis: nu putea să-i lase acolo. A luat legătura cu o asociație de protecția animalelor, care a venit, i-a luat cu grijă și i-a dus la un adăpost.
La început, câinele era speriat. Nu mai fusese niciodată într-un loc cald, curat, cu apă proaspătă și hrană din belșug. Nu înțelegea ce se întâmplă. Dar când a văzut că pisoiașul e bine, că doarme liniștit într-un coș moale, a început să se liniștească.
Îngrijitorii le-au dat nume. Pisoiașului i-au spus „Nor” — pentru culoarea blănii și pentru că a apărut ca din senin. Câinelui i-au spus „Murdărel” — dar apoi l-au botezat „Bruno”, ca semn de început nou.
Au fost greu de adoptat, pentru că nimeni nu voia un câine bătrân și un pisoi legat de el. Toți voiau pui de rasă, frumoși, jucăuși.
Dar într-o zi a venit o fetiță cu părinții ei. Era timidă, ținea în mână o carte despre prietenie. Când a văzut duo-ul neobișnuit, ochii i s-au luminat.
— Mami, tati, eu vreau pe ăștia doi. Împreună. Nu se poate altfel.
Părinții s-au uitat unul la altul, apoi au zâmbit.
— Bine, dar trebuie să-i iubești și să ai grijă de amândoi.
— Promit!
Acum Bruno și Nor trăiesc într-o casă adevărată. Au o curte, un coș mare pentru dormit și o familie care îi adoră. Bruno nu mai e flămând, nici singur. Nor doarme lângă el, ca atunci în prima noapte, când erau doar doi străini întâlniți de soartă.
Dar pentru ei, acum, lumea întreagă înseamnă doar asta: unul pe celălalt.
