Într-o discuție rar de directă, Anamaria Prodan a ales să lase deoparte imaginea lustruită și să vorbească despre începuturi: copilăria aceea în care libertatea era reală, dar venea la pachet cu frica de a greși un pas. Nu e genul de poveste care cere aplauze, ci una care te ține aproape tocmai pentru că nu încearcă să fie comodă.
Invitată în podcastul lui Damian Drăghici, impresara a descris o lume în care un copil era lăsat să alerge cât îl țin picioarele, dar nimeni nu negocia limitele. Și, dincolo de nostalgia caldă, apare mereu acel detaliu care schimbă tot: cineva, acasă, ținea ordinea cu mână fermă.
Dăbuleni: locul unde joaca avea reguli
Pentru Anamaria Prodan, centrul universului a fost mult timp Dăbuleniul, aproape de Dunăre, acolo unde tentațiile erau la doi pași: apă, câmp, ulițe lungi și prieteni care te trag după ei. Doar că „granița” nu era un gard, ci o voce: bunica, cea care conducea casa cât mama ei, Ionela Prodan, era plecată prin țări, cu muzica.
Impresara își amintește imagini scurte, aproape ca niște cadre de film: alergat de dimineață până seara, pepeni din belșug, vara care pare infinită. În același timp, spune limpede că această libertate nu era fără consecințe: când depășea măsura, reacția era imediată, fără menajamente.
Citește și:
„Copilăria la Dăbuleni, pe malul Dunării, legată cu funia de burtă să nu mă înec. Pepeni cât voiai. Alergam de dimineața până noaptea prin sat.”
În spatele acestor amintiri „de vară”, există și o disciplină aspră pe care o povestește fără să caute scuze. Nu o ambalează frumos și nu o transformă în lecție motivațională; o lasă exact așa cum a rămas în minte.
„Veneam acasă, mă bătea mamaie de mă rupea, dacă nu știu ce drăcovenie făceam prin sat.”
Un alt amănunt taie și mai adânc contrastul dintre lumi: până la 7 ani, spune că Bucureștiul era aproape străin, iar drumurile spre Capitală se făceau rar, cu transportul în comun. În același timp, vorbește despre faptul că Ionela Prodan avea câștiguri mari, însă copilul de la Dunăre nu trăia cu sentimentul de privilegiu, ci cu ideea că ziua de mâine se măsoară în reguli și supraveghere.
Cadourile veneau din locuri care sunau exotic, dar nici bucuria nu era „la liber”. Rochițele frumoase aveau un regim special, iar bunica decidea când și cum se poartă.
„Îmi aducea rochițe din Mexic, de pe unde pleca. Nu mă lăsa mamaie, că erau hainele bune. Le purtam o dată la Paște, dacă îmi erau bune.”
Dorințe rămase pe listă și un nume care revine în discuție
În prezent, Anamaria Prodan spune că trăiește cu o relație care nu se rupe odată cu distanța, timpul sau schimbările din jur. Vorbește despre proiecte pe care le duce mai departe ca pe o datorie personală: o carte, idei de televiziune, un parfum — și chiar un restaurant „luxos, domnesc”, unde vinul ar urma să fie parte din poveste.
În aceeași conversație, impresara atinge și subiectul care aprinde mereu discuțiile publice: relația cu Laurențiu Reghecampf. Nu intră în nuanțe, ci aruncă o propoziție grea, legată de o datorie morală pe care spune că el ar avea-o față de Ionela Prodan, pomenind inclusiv „milioane” și momente în care ar fi fost nevoie de unitate, nu de rupturi.
„Reghecampf e cel mai dator la mama, nu eu. Milioane…”
Comemorarea despre care a vorbit a scos la suprafață și fraza care îngheață tot aerul din încăpere, rostită cu o naturalețe dureroasă:
„Ea e mereu lângă mine, nu simt că nu mai este. E acolo și va fi toată viața cât trăiesc eu și când mă duc o să fiu lângă ea.”
Ionela Prodan a murit, iar Anamaria Prodan spune că încearcă să rămână în mișcare cu lista de dorințe deschisă, între promisiuni, proiecte și tăcerile care se aud cel mai tare atunci când toți ceilalți se opresc din vorbit.
Citește și:
ATENȚIE!
Conținutul publicat pe live.ziareonline.ro poate fi preluat doar în limita a 500 de caractere, cu menționarea sursei și link activ. Orice utilizare neautorizată reprezintă o încălcare a Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și va fi sancționată conform legislației în vigoare.
