– Iubito, m-a luat naiba pe sus… – a oftat Ionuț.

Necunoscutul o speria mai tare decât trădarea.

Alina stătea pe marginea patului, cu rochia de mireasă atârnată pe dulap, încă în husă. Alb imaculat, ca o promisiune pe care nimeni nu se mai grăbea s-o țină. Se uita la ea și simțea cum o apasă pieptul.

Telefonul vibra des. Mama. Soacra. Nașa. Mesaje scurte, vagi: „Ești bine?”, „Ce se întâmplă?”, „Nunta e mâine”.

Ionuț era în bucătărie. Spăla mecanic o cană, de parcă gestul ăla putea curăța ceva. Nu mai încerca să se apere. Tăcea. Și tăcerea lui era mai grea decât orice explicație.

Alina s-a ridicat. A mers încet până la fereastră. Afară, blocurile gri, mașinile parcate strâmb, o vecină care scutura covorul. Viață normală. Ca și cum lumea nu se prăbușea pentru nimeni.

Și atunci a înțeles.

Nu noaptea aceea o distrusese. Nu fata plătită. Nu minciuna spusă prost. Ci faptul că el nu vedea nimic greșit. Că pentru el „tradiția” cântărea mai mult decât ea.

– Ionuț, – a spus calm, surprinzându-se pe sine. – Nu mai pot.

El s-a întors brusc.

– Cum adică nu mai poți? Am zis că-mi pare rău. Putem trece peste. O să fie bine.

– Nu, – a clătinat ea din cap. – Tu vrei să fie ca înainte. Eu nu mai sunt aceeași.

A luat husa cu rochia și a pus-o jos. Fără dramatism. Fără lacrimi. Le plânsese pe toate în noaptea precedentă.

– Anulez nunta.

Ionuț a pălit.

– Alina, gândește-te. Avem avansul la restaurant, lăutarii, rochiile, rudele… O să râdă lumea. Ai idee câți bani am băgat? Zeci de mii de lei!

– Știu, – a spus ea. – Dar costul vieții cu tine ar fi fost mai mare.

A sunat-o pe mama. Apoi pe nașă. Apoi pe restaurant. Fiecare apel era ca o piatră luată de pe inimă. Rușine, șoapte, tăceri lungi. Dar nimic nu o mai clătina.

Seara, Daria a venit cu două pungi de mâncare și o sticlă de vin ieftin.

– Ai făcut ce trebuia, – i-a spus. – Nu toată lumea are curajul ăsta.

Primele săptămâni au fost grele. Alina s-a mutat într-o garsonieră mică, cu chirie. Mobilă veche, pereți subțiri, dar liniște. Și liniștea, pentru prima dată, nu o speria.

A început să doarmă mai bine.

A început să râdă din nou.

Și, într-o dimineață, mergând spre muncă, cu o cafea la doi lei în mână, a simțit ceva ciudat: ușurare.

Nu mai trebuia să se micșoreze ca să încapă în viața altcuiva.

Nu mai trebuia să accepte jumătăți de adevăr.

Viața nu devenise perfectă. Dar devenise a ei.

Și asta era mai mult decât suficient.

Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *