Isabela stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse una într-alta, ca și cum încerca să nu se destrame. Călin era aplecat puțin spre ea, cu coatele pe genunchi, ascultând atent. Nu se atingeau. Dar tensiunea din aer era suficientă cât să-mi taie respirația.
— Domnule Popescu… a șoptit ea. Trebuie să vă spun ceva.
Inima mi-a început să bată nebunește. În cap mi se învârteau gânduri urâte, unele mai rele decât altele. M-am simțit brusc străină în propria casă.
— Spune, Isabela, a zis Călin calm. Știu că nu e ușor.
Atunci am intrat în cameră. Nu am mai putut sta ascunsă.
— Ce se întâmplă aici? am întrebat, iar vocea mea a sunat mai aspru decât mi-aș fi dorit.
Amândoi au sărit în picioare. Isabela a albit la față, iar Călin s-a uitat la mine surprins, dar nu vinovat.
— Nora… nu trebuia să afli așa, a spus el încet.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Așa cum? Să-mi găsesc soțul stând pe canapea cu iubita fiului nostru?
Isabela a izbucnit în plâns.
— Doamnă Popescu, vă rog… nu e ce credeți.
Am vrut să râd. Exact asta spune toată lumea, înainte să iasă la iveală adevărul.
Călin mi-a făcut semn să mă așez.
— Ascultă-mă până la capăt, te rog.
M-am așezat, cu brațele încrucișate, pregătită pentru ce era mai rău.
Isabela a tras aer adânc în piept.
— Am aflat ceva acum două săptămâni… și nu știam cui să-i spun. Lui Andrei nu puteam. Nu încă.
— Ce anume? am întrebat, simțind cum nervii se transformă în frică.
Ea m-a privit direct în ochi.
— Sunt însărcinată.
Camera s-a învârtit în jurul meu. Nu asta mă așteptam să aud. Deloc.
— Și… de ce e soțul meu primul care află? am întrebat, cu voce tremurată.
— Pentru că… tatăl meu a fost profesor. De matematică. La același liceu unde predă domnul Popescu. A murit acum zece ani. Iar înainte să moară, mi-a spus un lucru.
Călin a oftat adânc.
— Tatăl ei a fost colegul meu cel mai bun, Nora. Și mi-a cerut ceva… dacă vreodată fiica lui va avea nevoie de ajutor, să fiu acolo.
Isabela a continuat:
— Mama mea a murit anul trecut. Sunt singură. Și mi-e frică. Nu știu cum să-i spun lui Andrei. Mi-e teamă că o să creadă că încerc să-l leg de mine.
Am simțit cum toată furia mi se scurge din corp, lăsând în urmă oboseală și rușine.
— Și tu? l-am întrebat pe Călin.
— Am vrut doar să o ajut. Să-i spun că nu e singură. Atât.
Am privit-o pe Isabela. O fată tânără, speriată, care urma să intre într-o familie complicată, fără plasă de siguranță.
M-am ridicat și m-am apropiat de ea. A tresărit.
— Isabela, am spus încet, în familia asta nu lăsăm pe nimeni singur.
A plâns în hohote și m-a îmbrățișat.
Seara, Andrei a venit acasă. I-am spus adevărul, toți patru, stând la masa din bucătărie. A fost șocat. A fost speriat. Dar nu a fugit.
— Ne descurcăm, a spus el în cele din urmă. Cumva.
În ziua aceea am învățat că familia nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă să rămâi. Să asculți. Să alegi să iubești chiar și atunci când adevărul te ia prin surprindere.
Iar dimineața care aproape m-a distrus… ne-a ținut, de fapt, mai uniți ca niciodată.
