Sâmbătă, 24 ianuarie 2026, comunitatea din Cenei, județul Timiș, a trăit una dintre cele mai grele zile. Adolescentul de 15 ani, Alin Mario Berinde, a fost condus pe ultimul drum, iar curtea bisericii și drumul spre cimitir s-au umplut de oameni. Atmosfera a fost apăsătoare, cu lacrimi și tăceri lungi, în timp ce familia și prietenii s-au adunat pentru a-i spune adio copilului plecat mult prea devreme.
Mama lui Mario, îmbrăcată în negru, a avut nevoie de sprijinul rudelor aproape la fiecare pas; femeia părea că se clatină sub povara durerii, iar apropiații o țineau de brațe ca să nu se prăbușească. Tatăl și-a strigat suferința în fața sicriului, iar mulți dintre cei prezenți au coborât privirea, în încercarea de a-și stăpâni emoțiile.
Ultimul drum al lui Mario
Sute de persoane au însoțit cortegiul funerar, purtând lumânări aprinse și coroane. Mulți tineri, colegi și prieteni ai lui Mario, au venit în uniforme școlare sau îmbrăcăminte sobră, așa cum se cuvine unui omagiu adus unui copil. Pe chipurile lor se citea o uimire neputincioasă: cum de un adolescent de 15 ani a ajuns să fie plâns la o vârstă la care ar fi trebuit să-și facă planuri pentru viitor?
„Mama e într-o stare de șoc. Nu prea poate să vorbească nimeni cu ea. E într-o stare destul de rea. Toată familia e la Cenei. Bunicii din partea tatălui, bunicii din partea mamei, sora mamei, unchiul, prietenul meu ”
În timp ce cortegiul se îndrepta spre cimitir, colegii lui Mario au ridicat spre cer baloane albe, un gest simbolic, de despărțire delicată și tăcută. Pe marginea drumului, oamenii din sat au oprit din treburile lor, și-au făcut semnul crucii și au așezat lumânări în fața porților.
Durerea familiei și sprijinul comunității
În fața capelei, rudele au strâns fotografii cu Mario, iar prietenii au depănat amintiri în șoaptă. Mulți au adus coroane și flori albe, culoare asociată cu inocența, încercând să transmită, prin simplitate, respectul pentru un copil care nu a apucat să-și trăiască visurile. Gestul discret a completat liniștea grea, spartă doar de rugăciuni.
La locul de veci, slujba a fost rostită cu voce joasă. Se vedea cum mama își aduna puterile din fiecare atingere a rudelor și a prietenilor care o înconjurau. Apropiații au stat aproape unii de alții, formând un cerc de sprijin: o mână pe umăr, un braț întins la timp, o privire caldă. Pentru familie, fiecare clipă a fost o încercare; pentru comunitate, o lecție dureroasă despre cât de fragil poate fi totul.
Prietenii lui Mario au aprins candele la baza crucii, iar lumina lor a rămas să pâlpâie în după-amiaza rece. Deasupra, cerul a primit ultimele mesaje trimise prin baloanele albe, în timp ce oamenii, rând pe rând, s-au oprit pentru o rugăciune scurtă și un gând pentru copilul pe care nu-l vor uita.
Pe aleea îngustă dintre morminte, pașii s-au domolit. S-au auzit doar oftaturi și foșnetul coroanelor. Lângă mormânt, lumânările au continuat să ardă fără grabă, iar cei prezenți au rămas alături de familie, în liniște, cu ochii la fotografia lui Mario și cu mâinile încă strângând florile aduse.
