var interstitialSlot;
googletag.cmd.push(function() {
interstitialSlot = googletag.defineOutOfPageSlot(
'/23293390090/stirifaine.com/stirifaine.com_interstitial',
googletag.enums.OutOfPageFormat.INTERSTITIAL);
interstitialSlot.addService(googletag.pubads());
// Slot returns null if the page or device does not support interstitials.
//document.getElementById('link').style.display = 'block';
// Enable SRA and services.
googletag.pubads().enableSingleRequest();
googletag.pubads().set('page_url', 'stirifaine.com');
googletag.enableServices();
googletag.pubads().refresh([interstitialSlot]);
});
— La ce-ți trebuie serviciu? Eu câștig destul. Tu ai grijă de casă — spusese atunci, pe un ton care nu lăsa loc de discuții.
slot.defineSizeMapping(mapping1);
slot.addService(googletag.pubads());
googletag.enableServices();
googletag.display('stirifaine.com_responsive_1');
});
Și eu acceptasem. Ca de atâtea ori. Pentru liniște. Pentru „familie”. Pentru că așa făceau toate femeile pe care le știam.
În gara din București, la prima oră a dimineții, mirosul de covrigi calzi și cafea tare m-a adus cu picioarele pe pământ. Oamenii se grăbeau, fiecare cu viața lui, cu problemele lui. Nimeni nu mă cunoștea. Nimeni nu mă judeca.
Am ieșit în fața gării cu o geantă mică și un card în buzunar. Atât aveam. Și, pentru prima dată după mulți ani, nu simțeam frică. Simțeam… aer.
Am sunat-o pe verișoara mea, Andreea. Nu mai vorbisem de ani buni.— Maria? Ești bine? — vocea ei era surprinsă.— Sunt în București. Pot să stau câteva zile la tine?A tăcut o secundă.— Vino. Oricât ai nevoie.
Apartamentul ei mic, dintr-un cartier obișnuit, mi s-a părut un palat. Acolo nimeni nu-mi spunea ce să fac. Nimeni nu-mi arunca priviri de sus. Dormeam pe o canapea, dar dormeam liniștită.
