Am apăsat pe buton fără să mai clipesc.
Transfer integral.
Confirmare prin SMS.
Cod introdus.
În câteva secunde, banii nu mai erau în contul comun. Erau în contul meu personal, deschis cu ani în urmă, „pentru zile negre”, cum zicea tata.
Ziua neagră venise.
Telefonul a vibrat aproape imediat.Mesaj de la Andrei.
„Am ajuns la poartă. Te iubesc. O să ne fie bine.”
Am zâmbit.
Pentru prima dată sincer în ziua aia.
Apoi am format numărul avocatului.
— Domnule Ionescu, vreau să încep procedura de divorț. Astăzi.
A urmat o liniște scurtă, apoi vocea lui calmă:
— S-a întâmplat ceva?
— S-a terminat ceva, am răspuns.
Nu am dormit în noaptea aceea.
Nu am plâns.
M-am așezat la masa din bucătărie, cu o cană de cafea rece în față, și am început să scot toate documentele. Acte de proprietate. Extrase de cont. Dovezi ale transferurilor din moștenirea mea. Tot.
La ora 6 dimineața, când vecinii plecau la muncă și se auzea liftul scârțâind, eu aveam dosarul pregătit.
La 9 fix eram în biroul avocatului.
La prânz, Andrei îmi scria că a aterizat „în Toronto”.
Interesant.
Pentru că la 14:30, am primit confirmare că a folosit cardul la o cafenea din Băneasa.
Nici măcar nu plecase din țară.
Nici măcar nu avusese curajul să ducă piesa până la capăt.
L-am lăsat să joace teatru încă o zi.
Seara mi-a trimis o poză luată de pe internet, cu un peisaj din Canada. „Uite ce frumos e aici.”
Am privit imaginea.
Apoi am privit notificarea de la bancă: tentativă de autentificare în contul comun.
Respinsă.
Pentru că acel cont nu mai exista.
L-am sunat.
A răspuns după al treilea apel.
— Iubito?
Vocea lui era ușor tensionată.
— Cum e în Canada? l-am întrebat calm.
— Frig… dar frumos. O să-ți placă.
— Mă bucur, i-am spus. Sper să-ți placă și la Pipera.
Tăcere.
O tăcere grea, apăsătoare.
— Nu știu despre ce vorbești…
— Știu despre Bianca. Știu despre apartament. Știu despre copil. Și mai știu despre cei 3.250.000 de lei pe care voiai să-i scoți pe furiș.
Respirația lui s-a schimbat.
— Maria, pot să explic—
— Nu mai e nimic de explicat. Actele de divorț sunt deja depuse. Banii sunt în siguranță. Și, apropo, orice încercare de a atinge conturile mele va fi considerată fraudă.
A încercat să spună ceva.
L-am oprit.
— Știi ce e cel mai trist, Andrei? Nu că m-ai înșelat. Ci că m-ai crezut proastă.
Am închis.
M-am dus la geam.
Bucureștiul era gri, aglomerat, plin de claxoane și oameni grăbiți.
Viața mergea înainte.
Și pentru prima dată după mult timp, simțeam că și eu merg înainte.
Divorțul nu a fost ușor.
Au fost discuții, nervi, încercări disperate din partea lui să negocieze. Bianca l-a părăsit când a aflat că nu mai există „averile din Canada”.
Copilul? Nu era al lui.
A rămas singur.
Într-un apartament închiriat pe care nu și-l mai permitea.
Eu?
Am vândut casa mare.
Prea multe amintiri.
Mi-am cumpărat un apartament luminos, aproape de parc. Am început un mic business online, ceva la care visasem mereu, dar „nu era momentul”.
Momentul a venit.
Într-o duminică, la masă cu ai mei, tata m-a privit și a spus:
— Vezi, fată? Când cade tavanul, vezi cerul.
Am zâmbit.
Nu pierdusem un soț.
Scăpasem de unul.
Și în ziua în care l-am dus la aeroport, plângând…
de fapt, mă conduceam singură spre libertate.
