Ana a rămas cu tigaia pe foc și cu vorbele lui Cătălin în aer: „Stai acasă, gătește cina, eu merg la petrecerea de la serviciu”. Știa de ceva timp că poveștile lui nu se leagă. În seara aceea, a decis să nu-l mai prindă din zbor, ci să-l lase pe el să cadă în propriile cuvinte.
Pe scurt: Cătălin pleacă „la petrecere”, Ana coboară până la parter cu o tavă pentru Tanti Dorina și o întâlnește pe Irina, o vecină care lucrează la aceeași firmă cu el. „Nu e nicio petrecere în seara asta”, a spus Irina. De aici povestea se desface singură.
Ana s-a așezat pe marginea canapelei, a stins focul mic și a ascultat liniștea din bucătărie. Nu e nicio petrecere îi bătea în tâmple ca un ceas. A deschis geamul. Blocul respira, vecinii vorbiseră pe palier, undeva un radio cânta încet. Apoi a zâmbit. Nu era un zâmbet amar. Era unul care promitea ordine.
Dimineața, Irina a bătut la ușă cu tava lustruită. „Sper că n-am fost indiscretă aseară”, a zis. Ana a clătinat din cap.
— Ba deloc. M-ai ajutat să pun puncte după propoziții care se terminau tot timpul în suspine.
Irina a oftat ușurat: „Oricum, la noi joia s-a anulat tot, avem buget de economii. Știe toată lumea.”
Ana n-a întrebat unde fusese Cătălin. Nu a sunat, nu a reproșat. A pus în locul cinei neterminate o farfurie cu fructe, a legat părul într-un coc și a plecat la bibliotecă. Dacă adevărul vrea să iasă, îi deschizi ușa. Dacă nu, aprinzi lumina.
O săptămână mai târziu, Irina i-a spus despre „Ziua Familiilor” de la birou, o după-amiază deschisă pentru parteneri, la o cafenea de cartier. „Vino. E ocazia perfectă să vezi ce fel de petreceri avem”, a glumit.
Au ajuns devreme. Oameni normali, râsete cuminți, prăjituri pe farfurii albe. Un tip de la organizare a luat microfonul.
— Mulțumim că ați venit. Și, ca o notă amuzantă, de când am anulat evenimentele de joi… sperăm că toți ați petrecut acele seri cu familia!
În jur, câteva zâmbete. Cătălin, apărut la ușă cu un pas întârziat, a înghițit în sec când a văzut-o pe Ana lângă Irina. Ochii li s-au întâlnit. Niciun reproș, doar o oglindă.
La întoarcere, în lift, Cătălin și-a frecat palmele.
— Am zis „petrecere” fiindcă nu știam cum să-ți spun că joia merg la biliard cu băieții. M-am ascuns în spatele cuvântului ăla, ca să nu par că fug. Știu, e urât.
Ana a respirat adânc.
— Nu e despre biliard. E despre minciuna mică ce roade încrederea mare. Eu pot găti singură. Dar nu pot construi singură un „noi”.
În apartament, a așezat pe masă un bol cu mere și o foaie albă. „Hai să scriem cum arată serile noastre de joi”, a zis. Cătălin s-a așezat lângă ea, jenat, dar prezent. Au stabilit o regulă simplă: o joi pentru el, o joi pentru ea, o joi împreună. Fără pretexte, fără măști.
Două luni mai târziu, Ana a găsit pe frigider un bilețel: „Joi gătesc eu. Învăț sarmale de la Tanti Dorina. Tu aduci filmul.” A râs din toată inima. Nu era karma spectaculoasă, era liniștea care vine când adevărul își trage scaunul la masă.
Când Irina a întrebat-o, pe scări, dacă „totul e bine”, Ana a ridicat din umeri și a spus cu blândețe:
— N-am câștigat o petrecere, dar am câștigat ceva mai bun: un om care a înțeles că „acasă” nu e o sarcină, e o promisiune.
Uneori, cea mai elegantă demascare e o ușă deschisă și lumina aprinsă. Restul vine singur.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
