Marius a luat biletul cu degetele ușor tremurânde. Era un carton simplu, roșu, fără floricele sau inimioare. Doar câteva rânduri scrise clar, cu pix negru.
„Apartamentul a fost scos la vânzare. Actele sunt semnate. Banii vor fi împărțiți legal. De azi, fiecare merge pe drumul lui.— Ana”
A citit de două ori. A treia oară și-a umezit buzele, ca și cum nu mai avea salivă.
„Ce-i asta?” a întrebat, forțând un zâmbet care nu-i mai ieșea.
„Exact ce scrie”, i-am răspuns calm. „Am vorbit cu notarul. Contractul e semnat. Săptămâna viitoare vin evaluatorii.”
Fața i s-a încordat. Nu asta se aștepta să vadă. El plecase convins că mă va lăsa frântă, că voi sta ani întregi agățată de speranța că se va întoarce. Nu se gândise nicio clipă că voi lua decizii fără el.
„Dar… n-ai cum să faci asta fără mine”, a spus.„Ba da”, am răspuns. „Apartamentul e pe amândoi. La fel și decizia.”
A lăsat biletul jos și s-a uitat în jur. Casa nu mai era așa cum o știa. Nu mai era aerul acela apăsător. Era curată, luminoasă, vie. Ca mine.
„Te-ai schimbat”, a murmurat.„Nu”, i-am spus. „M-am întors la mine.”
A încercat să râdă, să minimalizeze. A spus ceva despre o pauză, despre cum „lucrurile se mai pot repara”. Pentru prima dată, nu m-a mai durut. Nu mi s-a mai strâns stomacul.
„Marius”, am spus, rar, „tu m-ai lăsat când eram jos. Eu m-am ridicat singură. Nu mai avem ce repara.”
A rămas câteva secunde pe loc. Apoi a început să-și strângă lucrurile în grabă. Nu mai avea replici. Nu mai avea control.
La ușă s-a întors o ultimă dată.„Știi… Claudia nu e chiar ce credeam.”
Am zâmbit. Nu ironic. Nu răutăcios. Doar liniștit.„Nici tu nu ai fost.”
Când ușa s-a închis, am rămas în mijlocul apartamentului. Am inspirat adânc. Nu era tristețe. Era ușurare.
În seara aceea mi-am făcut o cană de ceai și m-am așezat pe balcon. Orașul murmura jos, ca o viață care merge înainte, indiferent de cine pleacă și cine rămâne.
Nu slăbisem pentru el. Nu mă vindecasem ca să-l impresionez.O făcusem ca să nu mai accept niciodată să fiu micșorată de cineva care trebuia să mă iubească.
Biletul roșu nu fusese o răzbunare. Fusese ograniță.
Și, pentru prima dată după mult timp, știam sigur un lucru:nu pierdusem nimic. Câștigasem tot.
