Mihai mă privea cu speranță, de parcă răspunsul era deja hotărât.
Eu însă m-am ridicat încet de la masă și am mers în sufragerie.
El a rămas pe scaun, nedumerit. Probabil credea că mă duc să aduc niște ceai sau să mă liniștesc. După atâția ani, era convins că mă cunoaște.
Dar oamenii se schimbă. Mai ales când rămân singuri cu gândurile lor.
Am deschis dulapul și am scos o mapă groasă, legată cu elastic. O aveam pregătită de luni bune. Am ținut-o în mâini o clipă și m-am întors în bucătărie.
Mihai m-a privit curios.
— Ce e asta?
Am pus mapa pe masă și am împins-o ușor spre el.
— Cadoul despre care nici nu știi.
A deschis-o încet.
Prima foaie era un contract de vânzare-cumpărare.
Apartamentul.
Ochii lui au început să alerge pe rânduri, iar sprâncenele i s-au ridicat.
— Cum adică… vândut?
Am dat din cap liniștită.
— L-am vândut acum două luni. Cu 380.000 de lei.
Pentru câteva secunde s-a făcut o liniște de parcă cineva tăiase aerul din cameră.
— Dar… cum? De ce?
Am turnat două căni de ceai, exact cum făceam odată. Doar că de data asta nu mai era același gest.
— Pentru că jumătate era al meu. Și pentru că nu aveam de gând să stau într-o casă plină de amintiri care nu mai există.
El a răsfoit mai departe.
A doua foaie era un extras de cont.
— 190.000 de lei… partea mea, — am spus calm. — Cu ei mi-am cumpărat un apartament mic la Brașov. Două camere, aproape de parc. Liniște, aer curat. Exact ce aveam nevoie.
Mihai a ridicat privirea brusc.
— Și partea mea?
Am zâmbit ușor.
— În mapă.
A întors pagina.
Un plic.
Înăuntru era o hârtie cu datorie și un contract simplu de predare a banilor.
— 190.000 de lei sunt pe numele tău. Ți-i transfer mâine dimineață. Tot ce ne-a rămas împărțim corect.
Mihai se uita la mine ca și cum nu mă mai văzuse niciodată.
— Natalia… dar eu am venit acasă.
Am inspirat adânc.
— Nu. Tu ai venit înapoi pentru că nu ți-a ieșit planul.
Cuvintele au căzut liniștit, fără țipete.
— Eu însă nu mai locuiesc aici.
El a rămas nemișcat.
— Cum adică?
— Peste trei zile predau cheia noilor proprietari. Eu plec mâine dimineață.
Mihai și-a trecut mâna prin păr, vizibil pierdut.
— Dar… noi… 30 de ani…
Am dat din cap.
— Exact. 30 de ani în care am avut grijă de noi doi. Acum vreau să am grijă de mine.
În bucătărie mirosea a ceai și a liniște.
El a răsfoit din nou mapa, parcă sperând că va găsi altă explicație.
— Deci… asta e tot?
Am zâmbit.
— Nu.
M-am ridicat și am adus din hol o cutie mică.
Am pus-o pe masă.
— Asta e adevăratul cadou.
A deschis-o încet.
Înăuntru era cheia vechiului lui garaj, câteva fotografii din tinerețe și verigheta lui.
Mihai a înghețat.
— De ce…?
— Pentru că lucrurile astea sunt ale tale. Iar eu nu mai vreau să port trecutul după mine.
A tăcut mult.
Pentru prima dată în viață părea că nu știe ce să spună.
Apoi a murmurat:
— Credeam că mă vei ierta.
L-am privit calm.
— Te-am iertat deja.
A clipit surprins.
— Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem înapoi.
M-am ridicat și am strâns cănile.
— Viața nu e o ușă rotativă. Uneori pleci… și asta e.
Mihai a rămas pe scaun, cu mapa deschisă.
Eu am mers la geam.
Afară ningea ușor.
După câteva minute, s-a ridicat încet.
— Natalia…
— Da?
— Cred că… chiar te-am pierdut.
Am dat din cap.
— Nu m-ai pierdut azi.
Am zâmbit liniștit.
— M-ai pierdut în ziua în care ai plecat cu valiza.
A luat geanta de voiaj fără să mai spună nimic.
La ușă s-a oprit o clipă, dar n-a mai avut curajul să se întoarcă.
Ușa s-a închis încet.
Apartamentul a rămas din nou liniștit.
Dar de data asta nu mai era gol.
Era începutul unei vieți noi.
Pentru prima dată după 30 de ani, Natalia trăia exact așa cum își dorea.
