Evelina nu s-a mișcat.
Pentru o clipă, muzica, râsetele și clinchetul paharelor au dispărut din jurul ei, ca și cum cineva ar fi dat volumul la zero.
— Poftim? a întrebat ea încet.
Lucian a râs ușor, legănându-se pe picioare.
— Hai, nu te face că nu înțelegi. Tu ai apartamentul, mama are nevoie de el. E normal. Familie, nu?
Evelina l-a privit în ochi.
Pentru prima dată nu mai vedea bărbatul elegant care îi adusese flori. Vedea altceva. O siguranță obraznică. O convingere că totul îi aparține deja.
— Și noi? a întrebat ea.
— Noi stăm cu chirie o vreme. Ce mare lucru? Important e că mama va avea unde locui.
Evelina a simțit cum ceva în ea se liniștește complet.
Nu furie. Nu panică.
Claritate.
— Interesant, a spus ea calm.
Lucian a zâmbit, convins că discuția s-a încheiat.
— Știam că vei înțelege. Oricum, mâine mergem la notar și rezolvăm repede.
Evelina s-a ridicat de la masă.
Ana a observat imediat.
— Unde pleci, dragă? a întrebat ea.
Evelina a zâmbit politicos.
— Mă întorc imediat.
A ieșit din sală și a mers pe coridorul hotelului. Și-a scos telefonul și a format un număr.
— Tată? a spus ea calm. — Poți veni puțin în sală?
Câteva minute mai târziu, tatăl ei, un bărbat liniștit, dar respectat în oraș, a intrat în sală împreună cu un alt bărbat.
Un notar.
Muzica s-a oprit pentru că DJ-ul îi cunoștea pe părinții ei.
Toți invitații s-au întors spre ei.
Lucian s-a ridicat confuz.
— Ce se întâmplă?
Evelina s-a apropiat de el.
— Lucian, am o veste pentru tine.
Ana a strâns buzele.
— Ce fel de veste?
Notarul a deschis un dosar.
— Doamna Evelina Popescu a semnat astăzi, la ora 11 dimineața, un act oficial.
Lucian a râs.
— Ce act?
Evelina l-a privit direct.
— Apartamentul meu a fost donat părinților mei.
Sala a amuțit.
— Ce?! a izbucnit Ana.
Notarul a continuat calm:
— Proprietatea nu mai aparține doamnei Evelina. Prin urmare, nu poate fi transferată, cedată sau revendicată de nimeni din această căsătorie.
Lucian s-a albit la față.
— Tu… tu glumești.
Evelina și-a scos verigheta și a pus-o pe masă.
— Nu.
Ana s-a ridicat brusc.
— Asta e o rușine!
Evelina a zâmbit calm.
— Nu. Rușinea era planul vostru.
Lucian a făcut un pas spre ea.
— Evelina, stai puțin…
— Nu.
Ea s-a întors spre invitați.
— Vă mulțumesc tuturor că ați venit. Petrecerea rămâne plătită. Bucurați-vă de seară.
Apoi s-a uitat din nou la Lucian.
— Dar nunta s-a terminat.
Și pentru prima dată în acea zi, Evelina s-a simțit cu adevărat liberă.
