Am deschis ușa cu o mână tremurândă.
Directorul stătea lângă birou, iar o fată stătea într-un scaun mic, cu genunchii îndoiți la piept. Când s-a întors spre mine, am fost luată prin surprindere pentru o clipă.
Avea același păr castaniu, aceeași formă a ochilor, aceleași gropițe.
Dar nu era Gabriela.
Am știut imediat. Era ceva diferit – o cicatrice sub sprâncene pe care fiica mea nu a avut-o niciodată.
Fata s-a ridicat încet.
„Mami?”, a spus ea nesigură.
Genunchii mi-au cedat. M-am rezemat de tocul ușii.
„Cum te cheamă?”, am întrebat, vocea abia auzită.
„Gabriela.”
Directorul a întrerupt stângaci:
„A venit în această dimineață, spunând că aceasta este școala ei. Ți-a dat numele.” Încă avem o fotografie cu fiica ta în sistem… și… este o asemănare cu adevărat stranie.
Am făcut câțiva pași spre ea. Fata se uita la mine cu atâta speranță încât m-a durut.
„Unde sunt părinții tăi?”, am întrebat.
Ea a ridicat din umeri.
„Nu știu. Am locuit într-un adăpost… dar o doamnă a spus că cineva va veni să mă ia astăzi.”
În acel moment, ușa s-a deschis în spatele meu.
Nicu.
Respira greu, ca și cum ar fi alergat.
Ochii i-au aterizat asupra fetei… și lacrimile au strălucit.
„Îmi pare rău”, a spus el încet.
M-am întors spre el, furios și confuz.
„Ce înseamnă asta?”
Nicu s-a apropiat încet.
„După ce a murit Gabriela… am început să fac voluntariat la adăpostul pentru copii. Nu ți-am spus pentru că abia mai respirai… Nu am vrut să te împovărez mai mult.”
A arătat spre fată.
„A ajuns acolo anul trecut. Nu avea familie. Nici acte în regulă. Și… când am văzut-o prima dată… am crezut că mi se va opri inima.”
M-am uitat din nou la copilă.
Timpul părea să se deruleze înapoi.
„Avea un alt nume”, a continuat Nicu. „Dar când a văzut poza Gabrielei pe biroul meu… a spus că îi place numele acela. A început să le spună tuturor că o cheamă Gabriela.”
Fata a vorbit timid:
„Pentru că Gabriela era un copil cuminte… asta mi-au spus doamnele de acolo.”
M-am apropiat și mai mult. Acum eram la un pas de ea.
Ochii ei nu erau identici cu ai fiicei mele. Erau puțin mai deschisi la culoare. Dar exista aceeași prezență caldă în ei.
„De ce ai sunat-o pe mama ta?”, a întrebat directorul cu blândețe.
Fata s-a uitat la mine și a spus simplu:
„Pentru că atunci când te uiți la cineva… uneori știi că e acasă.”
Am simțit că ceva în mine, ceva înghețat de doi ani, începe să se dezghețe.
Am îngenuncheat în fața ei.
„Nu sunt mama ta”, am spus încet.
Fața i s-a întristat.
Dar am întins mâna și i-am cuprins umerii mici.
„Dar… dacă vrei… putem să ne cunoaștem. Și să vedem ce se întâmplă în continuare.”
S-a uitat la mine câteva secunde… apoi s-a aruncat în brațele mele.
Plângea.
Nicu plângea.
Și pentru prima dată în doi ani, am simțit că durerea nu mai era doar o rană.
Era și un loc din care putea crește ceva nou.
