În trecut, la țară, cireada trecea zilnic pe uliță în zori și la apus, condusă de văcar – un om respectat, care cunoștea pe de rost fiecare vacă din sat și le ducea la pășune ca pe niște ființe dragi și cunoscute din copilărie.
În vremurile de demult, viața la sat era guvernată de ritmuri simple, dar sacre – ale naturii, ale muncii și ale oamenilor. Iar unul dintre cele mai vii și firești obiceiuri era trecerea cirezii. În fiecare dimineață, pe la răsăritul soarelui, ulițele satului prindeau viață sub pașii greoi ai vacilor, care mergeau încet, una după alta, spre pășune. La apus, se întorceau la fel de cuminți, pline de praf și miros de iarbă, învăluite în liniștea serii. Acest du-te-vino era o imagine firească a copilăriei multora și un simbol al rânduielii rurale.
În fruntea lor se afla văcarul – un personaj-cheie în viața satului. Nu era un simplu păstor, ci un om cu har și răbdare, care cunoștea toate animalele din sat după nume, culoare, mers și fire. De la vaca Domnicăi, cu o pată pe frunte, până la cea a Floricăi, care avea un clopot mai mic, văcarul știa exact cui aparține fiecare. Avea o legătură aparte cu ele, bazată pe rutină, chemări blânde și încredere reciprocă. Le ducea la pășune și stătea cu ele zi-lumină, păzindu-le de câini, șerpi sau vreme rea.
Cireada nu era doar un grup de vite – era o parte din familie. Fiecare gospodărie își lăsa vaca în grija văcarului cu sufletul împăcat, știind că omul acela le duce la iarbă grasă, pe locuri știute din tată-n fiu. Iar seara, când sunetul clopotelor se auzea din capătul uliței, gospodinele ieșeau la poartă să-și aștepte vaca. Uneori o chemau pe nume, alteori vaca se oprea singură în dreptul porții, știind că acolo îi este casa.
Era o imagine aproape ritualică: văcarul mergea încet, cu bățul în mână, fluierând sau vorbind cu animalele, iar în urma lui – cireada, cu pași egali și priviri blânde. În sat, copiii ieșeau desculți să vadă vacile trecând, iar bătrânii zâmbeau din prispe. Pământul vibra ușor, sub zecile de copite, iar aerul mirosea a țărână caldă și a iarbă cosită.
Pe timp de vară, văcarul adesea dormea chiar pe pășune, sub cerul liber, cu palmele sub cap, vegheat de cer și mugetul vacilor. Avea grijă de ele ca de niște ființe dragi, le cunoștea obiceiurile, știa când o vacă e bolnavă, când una e gata de fătare sau când s-a rătăcit. Le vorbea și le conducea cu fermitate blândă.
Azi, obiceiul s-a pierdut în multe locuri, dar în amintirile celor crescuți la țară, cireada și văcarul rămân imagini vii ale unei vieți tihnite și firești. Erau vremuri în care animalele nu erau doar proprietate, ci parte din viață – iar ulița satului devenea, de două ori pe zi, o poveste mișcată despre ordine, respect și legătura tainică dintre om și natură.
Distribuie acest articol:
Recomandam urmatoarele produse:
