…piciorul lui s-a încordat sub mine.
Am înlemnit pe loc. Am făcut brusc un pas înapoi, sprijinindu-mă în coate și holbându-mă la el ca și cum tocmai aș fi văzut o fantomă.
„Edi… tu… te-ai mișcat.”
Nu a spus nimic. Pur și simplu a respirat, încet, controlat, ca și cum ar fi vrut să-și dea timp să găsească o explicație. Dar nu am mai putut aștepta.
„Mi-ai mișcat piciorul”, am repetat, ca și cum nu-mi venea să cred ce vedeam.
Privirea lui s-a întors spre mine și nu era nicio distanță în privirea lui. Era un amestec de frică, furie și un fel de epuizare mentală.
„Lidia… ascultă-mă.”
„De cât timp poți merge?”, am întrebat, cu vocea tremurândă.
A închis ochii pentru o secundă.
„Câteva luni.”
Atmosfera din cameră s-a schimbat brusc, ca și cum pereții s-ar fi strâns în jurul nostru. Simțeam cum îmi bătea inima în urechi. Am îngenuncheat, încercând să-mi adun gândurile.
„De ce ai mințit? De ce i-ai lăsat pe toți să creadă că ești paralizată?”
Nu mi-a răspuns imediat. În schimb, a făcut un pas înapoi, sprijinindu-și mâinile pe podea. Nu s-a ridicat, ca și cum și asta ar fi făcut parte din jocul lui.
„Pentru că era mai bine așa”, a mormăit el.
„Pentru cine?” am întrebat, mai tăios decât intenționam.
A ezitat. Apoi, cu un oftat lung și zdrențuit, a cedat:
„Pentru mine. Și… pentru familia mea. Asta au crezut ei.”
Am simțit un nod în gât. „Și eu? Cine eram eu? O piesă de rezervă într-un plan urzit de alții?”
Nu a negat.
Asta m-a durut cel mai tare.
M-am ridicat încet, ștergându-mi mâinile de rochia albă șifonată. Edi s-a uitat la mine cu o urmă de vinovăție, dar nu suficientă pentru a-mi liniști sufletul.
„Lidia, nu mai sunt cine credeai că sunt. Și nici nu vreau să fiu.” S-a uitat la mine. „Dar nu pot sta degeaba și să mă las aruncat ca pe un obiect stricat. Aveam de ales: fie să dispar din lume ca o persoană neajutorată, fie să las pe toată lumea să creadă ce vrea… până când eram gata să mă ridic.”
„Și să mă căsătoresc cu mine?” am întrebat, vocea aproape că mi se frângea.
A făcut o pauză. S-a uitat la mine mult timp, prea mult timp ca să fie o minciună.
„Nu am vrut asta pentru tine.”
Cuvintele lui au fost simple, sincere… și au tăiat ca un cuțit.
Am făcut un pas spre el. „Deci de ce nu ai spus nimic? De ce ai fost de acord?”
Edi și-a mușcat maxilarul, semn că ceva din interiorul lui se zbătea.
„Pentru că mama ta era disperată. Și tatăl tău… datoria aceea nu era doar o bucată de hârtie. Era o capcană. Familia mea… nu voia un scandal. Așa că au propus o soluție. Una elegantă, în opinia lor.”
Mi s-a strâns stomacul.
„O soluție în care eu eram moneda de schimb.”
Nu a spus da. Dar tăcerea lui a confirmat totul.
Am simțit cum îmi curg lacrimile, dar le-am reținut cu dinții. Nu voiam să plâng în fața lui. Nu acum.
„Și adevărul?” am șoptit. „De câte ori ai vrut să-mi spui asta?”
Edi și-a deschis gura… apoi a închis-o. Și-a trecut mâna peste ceafă, ca un om căruia i-ar fi rămas fără scuze.
„De multe ori. Dar nu am putut. Pentru că în fiecare zi… te vedeam altfel.”
M-am oprit. „Într-un mod… diferit?”
„Ai venit aici fără să țipi, fără să ceri nimic. Ai fost blând, chiar dacă nu aveai niciun motiv. Și apoi… mi-era teamă că, dacă ți-aș spune adevărul, ai pleca.”
Am simțit cum mi se strânge inima. O parte din mine voia să creadă. Cealaltă încă ardea de furie.
„Ridică-te”, am spus.
Edi s-a uitat la mine surprins. „Acum?”
„Ridică-te.”
A urmat un moment de tăcere. Apoi și-a pus mâinile pe podea și, cu un efort vizibil, s-a ridicat încet.
L-am privit cum stătea în fața mea, rezemat de marginea patului, respirând greu, dar… atât de greu încât mi-a tăiat respirația.
„Chiar ești tu”, am spus încet.
„Da”, a murmurat el. „Dar nu știam dacă meritai să-mi vezi partea.”
„Da, așa este”, am răspuns. „Merit adevărul.”
A dat din cap.
Apropierea dintre noi a căpătat brusc o greutate pe care nu o pot descrie. Nu era o poveste de dragoste. Nu era infatuare. Era adevărul, crud și direct.
„De acum înainte”, i-am spus, „dacă vrei ca aceasta să fie o căsnicie adevărată… nu vom mai minți. Nici tu nu o vei face. Nici eu nu o voi face.”
Edi s-a uitat la mine cu o intensitate care mi-a dat fiori pe șira spinării.
„Atunci o luăm de la capăt”, a spus el.
„Da”, am răspuns. „Dar hai să o luăm de la capăt.”
Și în acea tăcere, pentru prima dată în ziua aceea, am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult timp: puterea alegerii.
Și alegerea mea a fost simplă:
adevărul mai presus de orice.
