Anca Serea, mamă a șase copii și partenera lui Adi Sînă, traversează perioade în care programul zilnic devine o cursă cu obstacole. Când rămâne fără ajutor în casă, își împarte energia între școală, activități cu cei mici și câteva pauze atent dozate pentru a-și păstra echilibrul. În astfel de zile, oboseala pândește la fiecare colț, iar organizarea devine regula de aur.
O săptămână copleșitoare: 1–8 martie
Debutul lunii martie a însemnat pentru familie un șir de evenimente dedicate Zilei Femeii. Cea mai mică dintre fete, Leeah, aflată în clasa pregătitoare, a trăit emoțiile primei serbări, iar părinții au ținut pasul cu surprizele pregătite de copii. Între decoruri, felicitări și repetiții, ritmul s-a accelerat, însă bucuria celor mici a rămas motorul principal al acestor zile intense.
„Săptămâna de 1-8 martie a fost extrem, extrem de aglomerată pentru noi, pentru că am avut serbări pentru toți copilașii. A fost și prima serbare de Ziua Femeii la Leeah, pentru că este în clasa pregătitoare, și am primit foarte, foarte multe surprize și minunății de la copii, făcute de mânuțele lor: felicitări, desene, coliere, brățări, mărțișoare. Toate lucrurile frumoase pe care ți le poate oferi un copil. Am fost și în comitetul de organizare cu mămicile, a fost o săptămână plină și extrem de aglomerată”.
Dincolo de emoțiile scenice, au rămas neschimbate sarcinile de zi cu zi: drumuri la școală, pregătirea meselor, coordonarea activităților extrașcolare. Presiunea a crescut, dar momentele de bucurie alături de copii au pus un filtru luminos peste toată rutină.
Rutina când rămâne fără sprijin
Chiar și în weekend, agenda s-a umplut cu activități gândite să creeze timp de calitate: proiecte creative pentru cei mici, ieșiri scurte în doi, mișcare. Așa reușește să țină aproape toate rolurile din familie, fără a pierde firul zilei.
„În weekend am fost la un atelier de bijuterii cu Leeah, unde și-a confecționat pentru prima dată colierul ei, aproape singurică, iar eu am stat să o fotografiez și să o filmez. Apoi am avut lecții de patinaj cu ea, iar seara am ieșit la cină cu Adi. Legat de timp, îmi fac, cu mari eforturi, dar ce să fac, trebuie. Toată lumea se agită în felul ei”.
Fără ajutorul obișnuit din gospodărie, fiecare oră capătă o structură exactă: trezire devreme, plecări la școală, programări pentru activități, mașina de rufe și cea de vase puse „la minut”. În acest carusel, micile ritualuri de refacere devin ancore personale.
„Când simt că nu mai pot, că obosesc, fac o baie caldă sau un masaj. Acum nu avem ajutor în casă, doamna noastră a plecat o săptămână în Republica Moldova și chiar trebuie să mă descurc singură. De exemplu, astăzi sunt trează de la 6, copiii au plecat într-o excursie cu școala, i-am dus pe Ava și pe Moise la școală la ora 6:30, pe Leia la 8:20, am pus o mașină de rufe la spălat, o mașină de vase. Acum trebuie să mă gândesc ce le pregătesc de mâncare. Până la urmă, nu este nimic special din ceea ce fac eu și altele nu fac. Este normalitatea noastră, cu care m-am obișnuit.”
O baie fierbinte, un masaj scurt, câteva minute de liniște – soluții aparent mărunte, dar eficiente pentru a ține în frâu epuizarea. Acolo unde calendarul se îndesește, disciplina și organizarea reașază piesele: de la fotografii surprinse la un atelier de bijuterii până la planul pentru cină.
Între o spălare pornită la timp și un drum de dimineață către școală, zilele Ancăi curg prin pași mici și constanți. În spatele fiecărei decizii rămâne dorința de a fi prezentă în viața copiilor și de a menține echilibrul într-o normalitate construită din gesturi simple.
