Un vânt rece bătea peste pista pustie, ridicând praf în jurul picioarelor mele. Gardianul a făcut un pas spre mine, dar apoi am auzit un geamăt ascuțit, apoi un sunet metalic ușor. În mai puțin de o secundă, bărbatul și-a pierdut cunoștința.
Un bărbat cu glugă neagră a ieșit din spatele hangarului. L-am recunoscut imediat. Tatăl meu.
„Nu avem timp”, a spus el scurt. „Vin după tine.”
M-am urcat într-o mașină neagră fără numere de înmatriculare. Motorul a pornit cu un huruit adânc și am văzut luminile albastre ale agentului de securitate al companiei din spatele meu în oglinda retrovizoare.
„Tată, ce o să facem?”, am întrebat, cu vocea tremurândă.
„Te voi duce într-un loc sigur. Apoi îl vom termina.”
Nu-l mai văzusem de ani de zile, dar privirea lui era aceeași – rece, precisă, hotărâtă. În câteva minute, ne aflam pe un drum forestier. Când a oprit mașina, s-a uitat la mine cu ochii umezi.
„Elena, trebuie să-ți spun ceva. Soțul tău nu este doar un om de afaceri. Lucrează cu oameni foarte periculoși. Iar copilul tău… este cheia unei moșteniri de milioane.”
Am simțit cum lumea mea se năruie. Totul avea sens – tăcerea lui, întâlnirile secrete, documentele ascunse.
„Tată, trebuie să-l oprim. Dar nu vreau să fug tot restul vieții mele.”
A zâmbit amar. „Atunci nu fugi. Luptă.”
Am petrecut noaptea într-o căsuță abandonată înconjurată de pădure. Nu puteam dormi. Copilul s-a mișcat, parcă simțindu-mi anxietatea. În acea tăcere, am jurat că nu-l voi lua de la nimeni.
Dimineața, tatăl meu mi-a dat o cutie mică. „Ăsta e tot ce am din zilele mele de agent. Te va ajuta dacă dai de bucluc.” Înăuntru era un mic dispozitiv, un fel de transmițător și cheia apartamentului meu din Brașov.
Când am plecat, l-am îmbrățișat. Nu știam dacă îl voi mai vedea vreodată.
Am ajuns în oraș în jurul prânzului, purtând o eșarfă și o jachetă veche ca să nu atrag atenția. Stând într-o mică cafenea, am văzut știrile pe ecranul televizorului: „Soția miliardarului Andrei Mureșan a dispărut. Poliția oferă o recompensă de 100.000 de lei pentru orice informație.”
Mi s-a strâns inima. Nu mai eram doar o femeie trădată. Eram o fugară.
În seara aceea, când am intrat în apartamentul meu din Brașov, m-am simțit în siguranță pentru prima dată. Dar acel sentiment de siguranță nu a durat mult. Vechiul telefon pe care mi-l dăduse tatăl meu vibra în buzunarul jachetei. Un singur mesaj:
„Elena, nu te mai întoarce. Au aflat unde ești. Ai grijă de copil.”
M-am uitat lung la ecran, apoi mi-am pus mâna pe burtă. „Nu, tată”, am șoptit. „De data asta o să am grijă de mine.”
Am luat cheile de la mașină, am pornit motorul și m-am uitat la cerul de toamnă de deasupra Brașovului. Nu mai eram aceeași femeie speriată de ieri. Eram o mamă gata de luptă.
Și de data aceasta, nimeni nu putea câștiga pentru mine.
