…Bărbatul a ridicat încet privirea.
Ochii îi tremurau.
„Nu mi-au făcut asta… Eu am făcut-o”, a spus el cu greu.
Mircea a înlemnit.
Elena și-a șters lacrimile cu dosul palmei.
„În noaptea accidentului… Nu am fost singur.”
Cuvintele au cântărit greu.
„Am băut. Mult. Știam că nu am voie să conduc. Dar am fost încăpățânat. Am fost furios. M-am certat cu tine, tată.”
Mircea a închis ochii. Și-a amintit. O conversație despre bani. Despre Andrei care voia să-și înceapă propria afacere și refuza să-l mai întrețină.
„Am vrut să-ți dovedesc că pot să mă descurc singur”, a continuat Andrei. „Am luat mașina și am plecat. Pe drumul spre Snagov, am pierdut controlul vehiculului. Am lovit parapetul.”
Elena a început să tremure.
„Mașina a luat foc. Oamenii m-au scos afară. Dar documentele mele erau arse. Fața mea… fața mea nu mai era a mea.”
Ea și-a atins cicatricile.
„Am petrecut luni întregi în spital. Operații după operații. Când m-am trezit, nu știam cine sunt. Nu aveam pe nimeni. Nimeni nu mă căuta pentru că… toată lumea credea că sunt mort.”
Mircea a simțit cum i se strânge inima.
„De ce nu ne-au anunțat spitalele?”, a întrebat el cu voce răgușită.
„Pentru că și Vlad era în mașină”, a spus Andrei. „Prietenul meu. Nu a supraviețuit. Documentele lui au fost găsite lângă mine. Au crezut că sunt eu.”
Elena a scos un sunet înăbușit.
„Familia lui a organizat în grabă o înmormântare. Sicriul a fost închis. Și tu… mi-au spus că trupul meu era prea ars ca să fie văzut.”
Tăcerea s-a așternut peste ei ca o ceață densă.
„Când m-am trezit, nu aveam nicio amintire. După ce am fost externată din spital, nu aveam bani. Nicio identitate. Am ajuns pe străzi. Am cerșit. Am dormit în adăposturi.”
Elena a plâns în tăcere.
„Și acum câteva săptămâni… am văzut o poză într-un ziar vechi. Era vorba despre o donație de două milioane de lei către spital. Tu erai în poză.”
A zâmbit slab.
„Când l-am văzut pe Popescu… ceva s-a aprins în mintea mea. Apoi amintirile au revenit în forță. O cireșă. Un medalion. Vocea ta, mamă.”
Mircea s-a apropiat încet.
Pentru prima dată în cinci ani, și-a permis să simtă o speranță adevărată.
„De ce nu ai venit direct acasă?”, a întrebat el.
„Mi-a fost rușine”, a spus Andrei. „Ți-am ruinat viața. Vlad a murit din cauza mea. Ai suferit cinci ani din cauza mea.”
Elena s-a ridicat și i-a cuprins fața în mâini, ignorând cicatricile.
„Ești în viață”, a spus ea printre lacrimi. „Restul se va rezolva.”
Mircea și-a scos portofelul din buzunar. O mică fotografie a căzut, îndoită la colțuri. Andrei, în vârstă de optsprezece ani, zâmbea larg.
S-a uitat la bărbatul din scaun.
Și a văzut același zâmbet, ascuns sub durere.
Mircea a îngenuncheat.
„Și eu am greșit”, a spus el. „Te-am presat prea tare. Am vrut să fii ca mine. Nu am știut să ascult.”
Pentru prima dată, Andrei a plâns ca un copil.
În cimitirul liniștit, printre marmură și cruci, o familie se întrunea.
Gardianul s-a retras discret.
Mircea s-a ridicat și a spus ferm:
„Gata cu trecutul. Astăzi o luăm de la capăt. Avem bani, avem o casă, avem medici buni. Dar cel mai important… ne avem unul pe celălalt.”
Elena a zâmbit printre lacrimi.
„Și duminica nu mai mergem la mormânt”, a spus ea. „Duminica mâncăm sarmale acasă. Toți trei.”
Andrei a închis ochii.
Pentru prima dată în cinci ani, nu se mai simțea singur.
Și în locul în care credeau că pierduseră totul, și-au regăsit viața.
