Așa începe nu doar Geneza, ci și întreaga istorie a culorilor. Pentru că, odată cu luminarea lumii, au apărut și culorile – cele ce dau chip, viață și sens lucrurilor. Lumina este începutul, iar culoarea este expresia sa vizibilă.
În toate tradițiile, de la Biblie la mitologia hindusă sau chineză, separarea luminii de întuneric este primul act al creației. Acolo unde apare lumina, încep diferențierile – și cu ele, simbolurile.
Fiecare culoare vorbește. Unele șoptesc blând, altele strigă, altele se retrag tăcut. Dar toate au înțelesuri adânci, uneori opuse, mereu fascinante.
Roșul, de exemplu, este culoarea focului și a sângelui. Adică a vieții, dar și a pericolului. În istorie, a fost purtat de împărați, soldați, revoluționari și păcătoși deopotrivă. Încălzește, dar poate arde. Poate însemna iubire, dar și furie. În vechea Romă, era simbolul puterii. În timpurile moderne, drapelele, reclamele și avertismentele îl folosesc pentru a atrage sau a opri. În roșu se îmbracă dragostea, dar și păcatul.
Albastrul, în schimb, este o culoare adâncă, liniștitoare, aproape spirituală. Dacă roșul vine de la foc, albastrul vine din cer și apă. Poate părea rece, dar aduce liniște. Nu întâmplător, mantia Fecioarei Maria este adesea albastră – semn al purității cerești. În trecut, era puțin iubit, dar a devenit, în timp, culoarea celor aleși, „cu sânge albastru”, regii și aristocrații. Albastrul îndeamnă la visare, dar poate sugera și teamă sau confuzie – o „frică albastră”, cum se mai spune.
Verdele se naște din albastru și galben – adică din lumină și liniște. E culoarea vieții, a primăverii, a pășunilor. Dar și a speranței. Verdele liniștește ochiul și mintea. În tradițiile vechi, era legat de reînnoire și protecție. Chiar și în mitologie, eroii erau încununați cu frunze verzi de laur. Totuși, are și o față ambiguă – în Evul Mediu, diavolul era înfățișat uneori în verde. Astăzi, este culoarea ecologiei, a refacerii planetei.
Galbenul e cea mai caldă dintre culori – e soare, e aur, e lumină. Zeii din vechime purtau straie galbene. În biserici, aurul icoanelor ne trimite gândul la divinitate. Dar, ca toate culorile, galbenul are și o față întunecată. Uneori e semn de trădare, invidie sau teamă. În război, steaua galbenă a fost simbolul suferinței. Galbenul poate însemna glorie sau umilință – depinde de context și de ochiul celui care privește.
Albul este pur, dar gol. Simbol al începutului, al păcii, al curățeniei. Dar și al morții, în unele culturi. Mireasa poartă alb, dar și pânza de pe trupul celui trecut în veșnicie. În el e promisiunea unei transformări.
Negrul, în schimb, este finalul – sau poate începutul din care ceva nou se va naște. Simbol al doliului, al retragerii, al meditației. Dar și al fertilității, în credințele egiptene, unde pământul negru era cel care dădea viață. În creștinism, călugării poartă negru pentru a-și exprima renunțarea la lume. În Apocalipsă, călărețul morții vine pe un cal negru. Dar în acest sfârșit se ascunde o promisiune: „Dacă grăuntele nu moare, nu aduce rod.”
Culorile nu sunt doar frumusețe. Sunt limbaj. Sunt emoție. Sunt o taină care vorbește despre ce suntem, ce credem și ce visăm. Și, poate, despre ce urmează după noi.
Distribuie acest articol:
Recomandam urmatoarele produse:
