Ușa nici nu apucase să se închidă de tot când prima mașină a frânat atât de brusc, încât toate privirile de pe uliță s-au întors într-o clipă. Liniștea tihnită a satului s-a rupt ca o ață întinsă prea tare.
Doamna Carmen a rămas nemișcată, cu mâna aninată de poartă, ca și cum ar fi vrut s-o țină drept scut. Lângă ea, Rozalia a aruncat o privire speriată peste umăr, fără să înțeleagă ce urmează.
Portierele s-au deschis aproape la unison, cu un clinchet metalic ce a tăiat aerul.
Din prima mașină au coborât doi bărbați în costume, rigizi, cu priviri tăioase. Din a doua, alți doi, aceeași ținută sobră. Iar din ultima… un tânăr înalt, îmbrăcat impecabil, cu o hotărâre clară în priviri.
Speranța a clipit des, ca și cum ar fi vrut să alunge o iluzie. Îl recunoștea.
— Mamă… a rostit el, apropiindu-se grăbit, cu pași apăsați.
În glas i s-a strecurat o vibrație abia stăpânită. Era Andrei, fiul ei cel mare.
O secundă întreagă, timpul s-a strâns într-un nod. Speranța și-a dus palma la gură, fără să găsească vreun cuvânt.
— Tu…? a șoptit, neîncrezătoare.
Andrei a zâmbit scurt, iar în colțurile ochilor i-a lucit umezeala.
— Da, mamă. Am venit după tine.
În spatele lui, ceilalți bărbați stăteau încordați, într-o linie tăcută; unul ținea la piept un dosar gros, plin de hârtii.
Doamna Carmen a fost prima care s-a redresat din uimire.
— Cine sunteți voi? Ce e cu circul ăsta la poarta mea? a spus, căutând să-și pună pe față o stăpânire de sine pe care n-o mai simțea.
Unul dintre bărbați a pășit înainte, cu o calmă siguranță în voce:
— Bună ziua. Suntem reprezentanții unei firme din București. Am venit să clarificăm o situație legală legată de această proprietate.
Rozalia a râs scurt, cu un aer disprețuitor.
— Ce situație? Casa e a noastră.
Bărbatul a desfăcut dosarul și a scos câteva documente, ordonate cu grijă.
— Conform actelor, casa a fost ridicată integral din banii trimiși de doamna Speranța Popescu. Există dovezi clare ale transferurilor și ale acordului inițial, a rostit el, arătând semnăturile și ștampilele.
Doamna Carmen a început să se frământe, pierzându-și cumpătul.
— Și ce dacă? A trimis bani, dar eu am avut grijă de casă! a izbucnit.
— Doamnă, există și un contract notarial semnat acum douăzeci și trei de ani, care stabilește fără echivoc că proprietatea îi aparține în totalitate, a continuat același bărbat, cu același ton liniștit.
O tăcere grea s-a lăsat peste toți, ca o pătură umedă.
Rozalia a făcut un pas înapoi.
— Nu… nu se poate… a murmurat, ca pentru sine.
Andrei s-a apropiat de mama lui și i-a așezat o mână pe umăr, o atingere caldă, de sprijin.
— Mamă, știam că nu ai venit degeaba. Am bănuit că vrei să vezi adevărul, i-a spus, căutându-i privirea.
Speranța s-a uitat la el, încă nesigură că nu visează.
— Tu… cum ai…? a lăsat întrebarea în aer.
— Am terminat facultatea, mamă. Am muncit. Am reușit. Și n-am uitat niciodată pentru cine ai făcut toate sacrificiile, a răspuns el, iar glasul i s-a întărit.
— Dar nici ce ai îndurat, a adăugat, lăsând greutatea cuvintelor să se așeze între ei.
Bărbatul cu dosarul a întins din nou actele, cu o mișcare fermă.
— Aveți dreptul să evacuați actualii ocupanți sau să decideți altfel, a precizat.
Doamna Carmen a început să tremure vizibil.
— Speranță… mamă… nu face asta… a rostit cu un firicel de voce. Pentru prima oară, nu mai era rece; teama îi ieșise la iveală.
Speranța a privit îndelung casa. A atins cu ochii pereții, ferestrele, poarta.
Apoi și-a îndreptat privirea spre mama ei.
A urmat Rozalia.
Și, la final, s-a uitat la Andrei.
A tras aer adânc în piept, ca înaintea unei hotărâri fără întoarcere.
— Nu vreau să dau pe nimeni afară, a spus încet, fiecare cuvânt cântărit.
Fețele din jur au încremenit, surprinse.
— Dar nici nu mai rămâne nimic la fel, a continuat ea, fără să-și abată privirea.
S-a apropiat de poartă și a deschis-o larg, de parcă ar fi vrut să lase tot trecutul să iasă și viitorul să intre.
— Casa asta… o vom vinde.
— Ce?! a izbucnit Rozalia.
— Iar banii — a rostit Speranța, cu aceeași liniște hotărâtă — vor merge pentru copiii mei și pentru un cămin unde oameni ca mine să nu mai…
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
