Nea Dumitru a tras un oftat lung, greu, de parcă ar fi dus în piept o povară care nu se mai termina.
— Nu e locul meu să spun… dar ar fi bine să te duci la vechiul grajd de lângă izlaz.
Matei a simțit cum i se strânge stomacul, ca o menghină.
— Grajd?
Bătrânul a încuviințat din cap, rar, cu o resemnare care spunea mai mult decât cuvintele.
— Acolo stau acum.
Matei n-a mai adăugat nimic. A urcat în dubiță și a pornit pe loc, cu mâinile încleștate pe volan.
Drumul până la izlaz era scurt, dar minutele acelea s-au lungit fără sfârșit, ca și cum cineva ar fi tras de timp.
În capul lui se învârteau gânduri încâlcite, fără noimă, ca un stol de păsări speriate.
Cum adică părinții lui nu mai stăteau în casă?
Casa aceea o ridicase bunicul. Fiecare cărămidă purta amprenta unei povești și a unei mâini care o așezase la locul ei.
Când a ajuns lângă grajd, a frânat brusc.
Clădirea, rosă de ani, din scânduri înnegrite de ploi și de soare, părea să-și țină răsuflarea.
Ușa atârna ușor întredeschisă.
Matei a coborât cu pas măsurat, atent la fiecare mișcare.
Pașii i-au sunat apăsat pe pământul bătătorit, ca niște bătăi în inimă.
Când a împins ușa, simțindu-i asprimea, inima i s-a strâns ca un pumn.
Înăuntru, pe jos, pe niște saci vechi, stăteau doi oameni.
Mama și tatăl lui.
În fața lor, o găleată de metal.
Iar în găleată… boabe de porumb amestecate cu tărâțe.
Moș Ion își lua cu palma câte puțin și mânca încet, ca să țină foamea la distanță.
Mama făcea la fel, tăcută.
Matei a încremenit, ca împietrit de o veste pe care nu o poate primi.
— Tată…
Cei doi au ridicat capul, derutați de vocea care răsuna din trecut.
Pentru o clipă, bătrânul nu l-a recunoscut.
Apoi ochii i s-au luminat dintr-o dată.
— Matei?!
Mama a început să plângă, cu lacrimi grele, fără zgomot.
Matei a căzut în genunchi lângă ea, cu palmele pe sacii aspri.
— Ce faceți aici? Ce s-a întâmplat?!
Moș Ion a încercat un zâmbet firav, mai mult ca să-l liniștească pe el decât să spună ceva adevărat.
— E bine, băiete… ne descurcăm noi.
Dar Matei vedea limpede adevărul care nu putea fi ascuns.
Hainele rupte.
Oboseala adunată în umeri.
Rușinea din priviri, grea ca o vină care nu le aparținea.
— Cine v-a făcut asta?
Tatăl lui a tăcut, cu ochii în pământ.
Dar mama a rostit rar, cu glasul abia auzit:
— Fratele tău…
Matei a simțit cum îi fierbe sângele în vine.
Fratele lui mai mic, Vasile.
Cel care rămăsese în sat.
— A zis că pământul e al lui acum… că voi sunteți prea bătrâni ca să mai hotărâți…
Casa fusese trecută pe numele lui cu niște hârtii.
Hârtii pe care Moș Ion le semnase fără să înțeleagă ce pierde.
Matei și-a strâns pumnii până i-au albit încheieturile.
Apoi a tras adânc aer în piept, domolindu-și furia.
A băgat mâna în buzunar și a scos încet o hârtie împăturită cu grijă.
— Tată… nu am venit cu mâna goală.
I-a întins biletul de loterie și documentul de confirmare.
— Am câștigat.
Părinții au amuțit, cu privirile prinse în acea hârtie ca într-o ancoră.
— Avem destui bani… peste 2 milioane de lei.
Moș Ion a clătinat capul, ca și cum banii ar fi fost cel mai mic lucru din lume.
— Nu ne trebuie bani, băiete… noi doar…
— Ba da, tată.
Matei s-a ridicat drept.
— Ne trebuie dreptate.
A doua zi dimineață, tot satul vuia.
Matei venise cu un avocat din oraș, hotărât să lămurească totul până la capăt.
Hârtiile semnate de Moș Ion fuseseră făcute prin înșelăciune, iar legea nu lăsa loc de îndoială.
După câteva săptămâni, casa și pământul au fost readuse, pe drept, la părinți.
Vasile a părăsit satul, cu pași grăbiți, fără să privească înapoi.
Dar Matei nu s-a oprit aici.
A luat casa bătrânească de la temelie și a început să vindece tot ce vremea și nedreptatea rupseseră.
A pus acoperiș nou.
A schimbat ferestrele.
A cumpărat animale.
Și a pus bani deoparte, ca părinții lui să trăiască în sfârșit liniștiți, fără grijile de ieri.
Într-o seară, stăteau toți trei pe bancă, în curte.
Soarele se topea peste câmp, lăsând în urmă o dâră caldă.
Moș Ion a rostit încet, ca o amintire ridicată din copilăria lui Matei:
— Ți-am zis când erai mic… un om valorează cât are grijă de ai lui.
Matei a zâmbit, cu recunoștință.
— Am învățat de la cel mai bun.
Și în liniștea acelei seri, pentru întâia oară după mulți ani, familia Radu era din nou acasă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
