În pragul ușii a apărut o femeie îngrijită, cu părul strâns într-un coc impecabil și cu un șorț alb fără pată. A clipit uluită, apoi și-a încrucișat brațele la piept, de parcă s-ar fi apărat de ceva nevăzut.
— Ți-ai spus că te cheamă cum? — a rostit ea cu o răceală care nu semăna deloc cu vocea unei mame.
— Alexandru… — a murmurat el încet. — Alexandru Radu.
Femeia a tresărit. Un nume îngropat sub ani de tăcere și confort îi zgâriase dintr-odată sufletul. Dar imediat privirea i s-a înăsprit.
— Greșești adresa, tinere. Copilul nostru a murit. — a spus ea, închizând poarta cu o mișcare scurtă.
Alexandru a rămas pe trotuar, cu palmele tremurând pe roțile scaunului. O adiere a adus spre el miros de lemn proaspăt lăcuit, semn că treburile în curte mergeau bine. Dincolo de gard, se auzeau râsete. O voce de fată a țipat: „Mamă, vino repede, s-a ars cozonacul!”
A simțit cum i se strânge inima. Nu-i ura. N-ar fi putut. Tot ce-și dorea era o privire, o mângâiere, un cuvânt cald. Dar în locul lor primise o ușă trântită.
A doua zi s-a întors. Ținea o pungă cu fructe, sub pretextul că venise să mulțumească pentru o informație greșită. Poarta s-a deschis și, de data aceasta, domnul Petre a apărut în prag.
— Ce vrei, tinere? — a întrebat bărbatul, vizibil deranjat. — Ți-am spus, n-avem fiu pierdut.
— Nu vreau nimic, domnule. Doar să stau puțin la umbră. — a răspuns Alexandru, forțând un zâmbet.
Bărbatul a ridicat din umeri și s-a întors în curte. Alexandru a rămas acolo, ascultând râsul familiei. O lacrimă i-a alunecat pe obraz, dar n-a plecat.
Zilele au început să curgă la fel. Vecinii au început să-l cunoască: unii îi aduceau apă, alții îl salutau scurt. Când copiii familiei Radu se întorceau de la școală, îi aruncau zâmbete timide. Lucia, cea mare, se oprea câteodată lângă el.
— Domnule, de ce stați mereu aici? — l-a întrebat într-una dintre zile.
— Poate că aștept ceva… sau pe cineva. — i-a spus el, privind în ochii ei verzi.
Lucia a zâmbit și i-a întins o felie de pâine cu gem. — Tata zice că sunteți cam ciudat, dar mie mi se pare că aveți ochi buni.
Atunci, inima lui Alexandru s-a rupt și s-a lipit la loc în aceeași clipă. Avea în față sora lui, fără ca ea să știe.
Într-o seară, orașul a fost lovit de furtună. Apele au umplut străzile, iar vântul a început să rupă acoperișuri. Din scaunul său, Alexandru a zărit flăcări în curtea familiei Radu. Un scurtcircuit aprinsese garajul.
Fără să stea pe gânduri, s-a târât până la poartă, a spart lacătul cu un bolovan și a intrat. Lucia rămăsese blocată în spate, strigând după ajutor.
Cu ultimele puteri, Alexandru și-a împins scaunul până la ea, a ridicat-o în brațe și a scos-o afară. Fumul îi ardea pielea, dar nu simțea durerea.
Când au sosit pompierii, familia era teafără. Domnul Petre și doamna Maria priveau, uluiți, tânărul care le salvase fiica.
— Cum te cheamă, tinere? — a întrebat bărbatul, cu vocea tremurândă.
Alexandru l-a privit drept în ochi, cu lacrimi amestecate în cenușa de pe față.
— Pe mine mă cheamă tot Alexandru Radu, domnule. Și nu, fiul dumneavoastră n-a murit.
A urmat o liniște grea. Maria a pășit înainte, și-a dus mâna la gură și s-a prăbușit în genunchi dinaintea lui.
— Dumnezeule… ochii tăi… — a șoptit printre lacrimi. — Sunt ochii băiatului meu.
În clipa aceea, tot ce fusese pierdut a fost regăsit. Nu mai contau trecutul, anii rătăciți sau bogățiile.
Doar o mamă, un tată și un fiu îmbrățișându-se sub ploaia care le spăla durerile.
Pentru prima dată după cincisprezece ani, Alexandru a simțit că e, în sfârșit, acasă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
