…„E cineva acolo.”
Vocea lui abia se auzea, dar era limpede. O claritate neașteptată pentru un copil care de curând începuse să lege cuvinte. Cuvintele lui au tăiat aerul cu o siguranță care nu părea a lui.
În cameră s-a lăsat o liniște densă, grea, aproape palpabilă. Parcă până și pereții au încetat să respire pentru o clipă.
Andrei a simțit că i se răcește sângele în vine, de parcă cineva ar fi deschis o fereastră într-o zi de iarnă. Un fior i-a urcat pe șira spinării.
„Unde, puiule?” a întrebat el încet, cu glas moale, încercând din răsputeri să pară stăpân pe sine.
Matei nu s-a uitat la el. Privirea băiatului a rămas înțepenită în fața peretelui, ca și cum acolo s-ar fi adunat tot ceea ce conta în clipa aceea.
Degetul mic a rămas întins, neclintit, spre același punct. Indica exact același loc, cu o insistență care nu lăsa loc de îndoială.
„Acolo.”
Doamna doctor Popa s-a apropiat cu pași măsurați, atentă la fiecare detaliu. A atins zona indicată cu podul palmei și a tresărit, retrăgându-și mâna ca de pe un metal rece.
„E rece,” a murmurat ea, aproape pentru sine.
Andrei a înghițit în sec. Simțea în tot corpul că ceva nu e cum ar trebui să fie, dar mintea refuza să accepte ideea. Se agăța încă de rațiune, de explicațiile simple.
„E doar… un perete.”
„Nu chiar,” i-a răspuns ea, cu o privire fermă, tăioasă. „Vreau să chem pe cineva să verifice structura. Acum.”
În mai puțin de o oră a apărut un meșter din cartier, cu trusa lui zgomotoasă. A bătut ușor cu degetele și apoi cu un ciocan mic, aplecând capul ca să asculte sunetul. După câteva lovituri, a încuviințat din cap, serios.
„Aici sună a gol.”
Andrei a simțit cum îl ia amețeala, ca și cum podeaua i-ar fi fugit o secundă de sub picioare.
„Cum adică gol?”
„Ca și cum ar fi un spațiu în spate. Nu e normal pentru un perete interior.” Vorbele lui erau simple, dar tăiau adânc.
Au început să spargă. Mișcări precise, controlate, dalta ridicată cu atenție, lovituri dozate ca să nu dărâme mai mult decât trebuie.
Prima bucată de tencuială a căzut ușor, ca o coajă subțire. A doua s-a desprins la fel. Apoi, dintr-odată, dalta s-a înfipt mai adânc decât ar fi trebuit, coborând într-un spațiu care nu ar fi trebuit să existe.
Un miros greu, închis, a țâșnit din deschizătură, ca o respirație veche, ținută prea mult în piept.
Toți s-au oprit. Niciun cuvânt, doar priviri schimbate pe fugă și respirații ținute câteva bătăi de inimă.
Meșterul a lărgit gaura cu mișcări sigure, atât cât să poată strecura o lanternă. A dus lumina înăuntru, cu brațul încordat.
A luminat înăuntru… și a încremenit. Fața i s-a blocat într-o uimire tulbure, fără glas.
„Doamne…”
Andrei s-a apropiat tremurând, cu pași mici, parcă împins de o nevoie care îl speria.
În spatele peretelui se întindea un spațiu îngust, ascuns. O cameră improvizată, atât cât să încapă un om, strivită între tencuială și zid, ca un secret murdar zidit în casă.
Pe jos, răspândite alandala: haine vechi, o sticlă de apă, resturi de mâncare. Urme ale unei prezențe care nu ar fi trebuit să fie acolo.
Și… zgârieturi pe perete.
Multe. Peste tot, suprapuse, haotice, ca un calendar fără zile.
Urme de unghii. Tăieturi mici, înșirate una lângă alta, săpate în tencuială, fără îndurare.
Andrei a simțit că nu mai poate trage aer în piept. Pieptul i s-a strâns, iar gura i-a rămas deschisă, fără cuvinte.
„Cine… ar face așa ceva?”
Doamna doctor a vorbit încet, dar ferm, cu acea voce care nu lasă loc pentru iluzii.
„Cineva a stat aici.”
În clipa aceea, Matei a început din nou să plângă. Nu isteric, nu zbuciumat, ci ca și cum ceva tocmai se stinsese. Un plâns moale, gol, care spunea mai mult decât putea cuvânta.
Ca și cum liniștea care se așternuse acum îl înspăimânta mai tare decât prezența vagă dinainte. Ca și cum absența cântărea mai greu decât orice umbră.
Poliția a venit în aceeași zi. Fără amânări, fără pauze. Au pășit în casă cu atenția celor care știu că intră într-o poveste urâtă.
Investigația a scos la iveală ceva și mai tulburător: una dintre bonele care avuseseră grijă de Matei dispăruse fără urmă cu câteva luni înainte. O piesă lipsă care, brusc, părea să se potrivească în locul ei.
Numele ei era Irina. Un nume simplu, dar greu, rămas pe buzele tuturor.
Vecinii își aminteau că o văzuseră intrând în casă chiar și după ce fusese concediată. Mărturii scurte, frânturi de amintiri care, puse laolaltă, conturau aceeași imagine.
Se pare că nu plecase niciodată cu adevărat. Plecarea ei fusese doar o aparență.
Se ascundea.
În perete.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
