Într-o seară care va rămâne pentru totdeauna în istoria fotbalului românesc, Cristian Chivu a devenit primul antrenor român care câștigă un titlu într-unul dintre cele mai puternice cinci campionate ale Europei. În seara zilei de 3 mai 2026, echipa antrenată de conaționalul nostru, Inter Milano, a învins Parma cu 2-0 și a devenit matematic campioana Italiei în Serie A.
Chivu, 45 de ani, a cucerit astfel primul său titlu de campion ca antrenor, chiar în primul sezon pe banca lui Inter Milano, aducând cel de-al 21-lea titlu de campioană pentru clubul italian și reușind o premieră la acest nivel.
Dar această performanță nu este doar o victorie sportivă. Este o poveste emoționantă care a început cu lacrimi, sacrificiu și o promisiune făcută unui tată pe patul de moarte.
Durerea din adolescență și meciul jucat pentru tatăl său
Drumul care l-a dus pe Chivu până la titlul câștigat în Italia a început la CSM Reșița, club pentru care a debutat în prima ligă din România în vara lui 1997, pe când avea 17 ani. În acel moment era fundaș și se afla la începutul unei cariere care avea să-l poarte apoi prin Olanda, Italia și la echipa națională a României.
În primăvara anului 1998, fotbalistul a trecut printr-un moment care i-a rămas decisiv în biografie. Tatăl său, Mircea Chivu, fost jucător și antrenor la CSM Reșița, a murit pe 31 martie, la 44 de ani, după o suferință îndelungată. A doua zi, fiul său, încă adolescent, a intrat pe teren în meciul CSM Reșița – Ceahlăul, câștigat cu 5-1, și a înscris din penalty în minutul 44.
Presa vremii a consemnat impactul acelui moment, relatează Libertatea. ProSport scria pe 2 aprilie 1998: „Cristian Chivu şi-a respectat promisiunea făcută tatălui său, aflat pe patul de moarte, şi a intrat pe teren în meciul cu Ceahlăul. A intrat şi n-a mai ieşit până în minutul 90. N-a reuşit cel mai bun meci din viaţa lui, dar a încercat s-o facă. Şi pentru cei 9.000 de reşiţeni din tribune asta a fost totul. De aceea l-au aplaudat şi l-au înţeles chiar şi când a greşit. L-ar fi aplaudat chiar şi dacă nu i-ar fi ieşit nimic. A fost omagiul suprem pe care Reşiţa i l-a adus tatălui lui Cristian, Mircea Chivu, cel care trebuie să fi fost tare mândru în prima zi a vieţii de apoi”.
Sportul Românesc scria, de asemena, o zi mai târziu: „Vestea decesului antrenorului secund Mircea Chivu a căzut ca un trăznet în Valea Domanului. Fiul său, Cristian, a jucat sub impulsul ultimelor cuvinte rostite de tatăl său: «Să faci un joc mare». In memoriam, stadionul din Reșița a primit numele marelui dispărut. Cristi Chivu a reușit un gol din penalty și a mai ratat încă o lovitură de penalizare în min. 56. Cristi Chivu: «Dacă m-ar fi văzut și tata… »”
Tot Sportul Românesc îl desemna atunci jucătorul meciului: „Deși marcat de decesul tatălui său, tânărul reșițean a dat dovadă de un mare echilibru în joc, fiind mai tot timpul pistonul care a străpuns apărarea nemțeană. Mircea Chivu, poți fi mulțumit! Băiatul tău nu te-a făcut de râs! Are stofă de mare fotbalist!”
Peste ani, Chivu a vorbit despre perioada în care lucra sub ochii tatălui său la Reșița: „Am ajuns să joc la clubul la care era tata antrenor, la CSM Reșița, într-o atmosferă pe care o consideram ușor ostilă și pe care de-abia mai târziu am înteles-o. Niciodată tata n-a vrut că eu să fiu băgat în seamă la echipă pentru că eram băiatul lui Chivu. Îl judecam, îl acuzam cumva atunci, în sinea mea, pentru că mă trata cu indiferență, se purta cu mine mai rece decât cu ceilalți jucători. Cerea mult și eu făceam tot posibilul să-i arăt că sunt bun”.
Tot el povestea, la un moment dat, cum tatăl său l-a învățat să fie umil și să dea tot ce-i mai bun din el:
„Tata nu voia să fiu considerat, în Reșița, băiatul lui. Îmi cerea mult, iar eu voiam să-i arăt cât de bun sunt. Dacă tata nu mă trimitea cu tramvaiul acasă, în timp ce el pleca cu mașina, aș fi rămas probabil un veșnic băiat cu potențial. Îmi pare rău că n-a apucat să mă vadă mai departe de Reșița!”
Pentru CSM Reșița, Chivu a jucat în sezoanele 1996-1997 și 1997-1998, perioadă în care a marcat de două ori în 24 de partide.
Craiova, apoi plecarea rapidă spre fotbalul mare
În vara lui 1998, fotbalistul a ajuns la Universitatea Craiova, după ce antrenorul Ilie Balaci l-a dorit în mod expres. Alegerea nu era una evidentă, mai ales că tatăl său și-ar fi dorit să-l vadă la Steaua.
Ilie Balaci a povestit ulterior, în cartea „Frumoşii nebuni ai Craiovei Maxima”, cum a fost convinsă familia Chivu: „Una dintre dorinţele lui Mircea Chivu a fost aceea ca băiatul lui, Cristi, să joace la Steaua. De ce? La ora aceea, la Craiova nu se făcea performanţă… Universitatea a încheiat campionate luptându-se pentru evitarea retrogradării, în timp ce la Steaua erau alte condiţii, alte perspective. E logic că taică-său a vrut ca băiatul lui, Cristi, să aibă un viitor asigurat. Ce a urmat? Am îmbârligat-o pe Mariana, mama lui Cristi. L-am pus pe George (n.red. acţionarul principal al oltenilor, George Ilinca) să se ducă la Reşiţa cu 30.000 de dolari. I-am spus Marianei cam aşa: «Uite, Craiova îi asigură lui Cristi un contract de 30.000 de dolari şi, atenţie, toţi aceşti bani Universitatea îi dă la semnarea contractului!»”
La Craiova, Chivu a evoluat în sezoanele 1998-1999 și 1999-2000, cu trei goluri în 34 de meciuri. După moartea lui Ilie Balaci, în octombrie 2018, fostul internațional a rememorat rolul acestuia în cariera sa: „Mi-ai oferit posibilitatea să joc pentru echipa mea de suflet și nu cred că ți-am mulțumit vreodată! Sper că atunci când îți vei revedea prietenul (pe tata), să o facă el pentru mine! Dumnezeu să-ți odihnească sufletul, nea Ilie!!!”.
Pasul spre străinătate a venit în 1999, când Chivu a ajuns la Ajax Amsterdam. În Olanda, la echipa antrenată de Ronald Koeman, s-a impus într-un vestiar în care se aflau Rafael van der Vaart, Wesley Sneijder, Johnny Heitinga, Zlatan Ibrahimovic și Maxwell. La 19 ani, a devenit căpitan, iar în sezonul 2001-2002 a câștigat campionatul, Cupa și Supercupa Olandei.
Adaptarea nu a fost simplă, după cum avea să povestească mai târziu: „M-am trezit că eram fundaş la Ajax Amsterdam, singur într-o ţară străină, într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni, locuind la hotel, departe de familia mea şi de tot ce-mi era cunoscut. Am resimţit singurătatea în prima jumătate de an la Amsterdam. Era destul de greu să-mi fac prieteni în condiţiile în care eu nu vorbeam olandeză şi ne înţelegeam doar în engleză, aşa că de cele mai multe ori mă trezeam în camera de hotel încercând să-mi omor timpul jucând cărţi de unul singur sau bântuind pe internet. M-am adaptat treptat, am învăţat olandeză la cursurile săptămânale la care ne trimitea echipa, am reuşit să mă mut la casă mea, am ajuns căpitan de echipă, fundaş central…”
Cu Ajax, Chivu a avut un parcurs important și în Liga Campionilor, ediția 2002-2003, când formația olandeză a ajuns aproape de semifinale.
Anii din Italia, trofeele și accidentarea gravă
În septembrie 2003, Chivu s-a transferat la AS Roma. A fost titular, însă a pierdut mai multe meciuri din cauza accidentărilor. Între 2003 și 2007, a strâns 142 de apariții și 13 goluri pentru clubul din capitala Italiei, iar cel mai important trofeu obținut acolo a fost Cupa Italiei, câștigată în sezonul 2006-2007.
În 2007, după interesul venit din partea Barcelonei, a lui Real Madrid și a lui Inter Milano, fundașul român a semnat cu formația milaneză pe cinci ani. Acolo a avut cea mai bogată perioadă ca jucător: trei titluri de campion al Italiei, în sezoanele 2007-2008, 2008-2009 și 2009-2010, două Cupe ale Italiei, în 2009-2010 și 2010-2011, plus Supercupa Italiei, în 2008 și 2010.
Momentul de vârf a venit în sezonul 2009-2010, când Inter Milano, pregătită de Jose Mourinho, a câștigat Liga Campionilor. În același an, Chivu a ridicat și trofeul Campionatului Mondial al Cluburilor FIFA.
Cariera sa a fost însă marcată și de o accidentare severă. Pe 6 ianuarie 2010, în meciul cu Chievo Verona, românul a suferit o fractură craniană după un duel cu Sergio Pellissier. A fost transportat pe targă și operat, iar la revenirea pe teren, pe 24 martie 2010, a fost nevoit să joace purtând cască de protecție.
Inter Milano a fost ultimul club pentru care Chivu a evoluat ca fotbalist, între 2007 și 2014. Retragerea definitivă din fotbal a venit în martie 2014, la 33 de ani.
Căpitan al României și începutul carierei de antrenor
La echipa națională, Chivu a debutat în august 1999, într-un amical cu Cipru, disputat la Limassol și încheiat 2-2. A intrat atunci în minutul 84, în locul lui Nanu.
A participat cu România la Campionatele Europene din 2000 și 2008. La Euro 2000, în Belgia și Olanda, a marcat împotriva Angliei, în victoria tricolorilor cu 3-2, gol care a fost și primul său reușit pentru națională.
Chivu a prins finalul Generației de Aur, evoluând alături de Gică Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Bogdan Stelea, Miodrag Belodedici și Dorinel Munteanu. În 2011, accidentările l-au determinat să se retragă de la națională, după 75 de selecții și 50 de meciuri în care a purtat banderola de căpitan.
După retragere, a început construcția unei noi cariere. În decembrie 2017 a obținut licența de antrenor în Italia. A lucrat la grupele de juniori ale lui Inter Milano, inclusiv la Under-14 și Under-17, iar în sezonul 2018-2019 a pregătit echipa Under-17. Ulterior, a câștigat titlul Primavera cu formația Under-19.
În septembrie 2020, Chivu a primit licența UEFA Pro, după cursurile urmate la școala de antrenori de la Coverciano. Prima experiență la seniori a venit în februarie 2025, când a fost numit antrenor principal la Parma. A reușit să salveze echipa de la retrogradare, după 13 meciuri în care bilanțul a fost de trei victorii, șapte egaluri și trei înfrângeri.
Din iunie 2025, românul a preluat banca lui Inter Milano. La mai puțin de un an distanță, pe 3 mai 2026, a câștigat titlul în Italia, în primul său sezon ca antrenor al clubului cu care, ca jucător, ridicase Liga Campionilor.
„Sunt român și sunt mândru de asta”
Întrebat de un jurnalist italian despre statutul său în fotbalul din Italia, în cadrul conferinței de presă susținute înaintea meciului Napoli – Inter, desfășurat la data de de 25 octombrie 2025, Cristi Chivu a ținut să sublinieze că, înainte de toate, este român și că este mândru de acest lucru.
Dialogul a pornit de la o întrebare venită din partea unui jurnalist de la Tuttosport. Reporterul i-a spus antrenorului: „Italia este, din punct de vedere fotbalistic, probabil, prima ta casă, mai întâi ca jucător și apoi ca antrenor, dar parcursul tău a fost aproape întotdeauna aici…”. Jurnalistul făcea referire la cariera lui Chivu în Serie A și la faptul că este „adoptat” pe de-a-ntregul de italieni după anii ca jucător la Inter și după ce a rămas în fotbalul italian ca antrenor.
Cristi Chivu l-a oprit imediat, însă, pentru a face o precizare fermă: „Sunt român și sunt mândru de asta”.
Căsătoria cu Adelina Elisei și stabilirea în Italia
Cristi Chivu s-a căsători în iulie 2008 cu Adelina Elisei, jurnalistă și prezentatoare TV, iar cei doi locuiesc de atunci în Italia, la Milano, împreună cu fiicele lor adolescente, Anastasia și Natalia.
Vorbind despre căsnicia cu fostul fotbalist, Adelina a spus: „Eu nu am vorbit niciodată până acum despre asta. Am renunțat la tot pentru Cristi. Dar nu îmi pare rău, pentru că el este viața mea. Cristi este viața mea. Sunt obsedată de el, și după atâta timp simt același lucru”.
Aceasta a mai explicat, într-o discuție cu Mihai Morar, că este convinsă de sentimentele pe care Cristian Chivu le are față de ea, chiar dacă el nu le exprimă întotdeauna prin cuvinte: „Eu sunt sigură că el are cele mai profunde sentimente față de mine. Muză îmi sună ca termen inspirațional. Mi se pare că el a învățat chestii de la mine, dar și eu de la el. Eu am învățat foarte mult despre el. El este genul care îți arată mai multe decât îți spune. El nu mi-a spus niciodată «dacă nu erai tu să mă…, eu niciodată…», dar îmi arată că mă prețuiește”.
Adelina Chivu i-a fost alături soțului ei la meciuri și continuă să-l susțină în noua etapă a carierei, cea de antrenor. În trecut, invitată la emisiunea lui Cătălin Măruță, ea a povestit că anii de căsnicie au trecut repede, iar distanțele cauzate de programul lui Cristi Chivu au avut și un efect benefic asupra relației.
„Au trecut foarte repede și foarte ușor. Ne mai certăm, dar nimic grav. Nu dădeam șanse la început, dacă e să fiu corectă, dar pur și simplu ne-am lipit foarte repede, ceea ce m-a speriat și mai tare. A venit sarcina cu Natalia, îmi doream, dar nu văzusem niciodată un copil nou-născut până atunci. Cred că datorită faptului că e plecat foarte des, am avut timp să ne fie dor. În weekend nu suntem niciodată împreună, vara avem o lună în care nu ne vedem. Avem stabilită o vacanță doar pentru noi doi sau cu prietenii, dar fără copii. Încerc să fie și el cu fetele într-o vacanță”, a mai povestit Adelina Chivu.
O victorie dincolo de fotbal
Titlul câștigat în Italia duminică, 3 mai 2026, nu este doar o performanță sportivă.
Este povestea unui copil care și-a pierdut tatăl, dar nu și direcția.
A unui jucător care a fost lovit la propriu și la figurat, dar s-a ridicat și mai puternic.
A unui om care a construit în liniște și a demonstrat potențialul său incredibil.
Cristian Chivu nu a devenit doar campion.
A devenit un simbol al României.
